Noiembrie 2009


Am ramas fara voce.
In mutenia mea scriu cum s-a intamplat.
Intr-o seara cu inceput de raceala ma pun pe conversatii nesfarsite cu o cunostinta. Orele de gargara presarata cu aroma de mugur de iarba au avut ca deznodamant…tacerea. Acum tac.Mai iese din mine cate o ragusala sonora, incercari fara rezultat de a grai dar laringita si-a instalat tabara si ragusala exerseaza dansuri indiene in jurul amigdalei.
Asa ca tac…si devin din ce in ce mai nevorbita.

Stiu, a trecut ceva timp de cand am inaugurat categoria „filmul saptamanii”, si mai sunt datoare cu cateva posturi. Asa ca sa incepem sa ne platim datoriile.

Saptamana asta am sa va povestesc despre filmul meu preferat din toate timpurile. M*A*S*H.

Cred ca toti cei care ma cunosc se intreaba cum de n-a fost asta primul post in categoria “filmul saptamanii”. Well, what can I say, I like to surprise you people!!

M*A*S*H este filmul (ma rog, serialul) pe care il ador si pe care as putea sa-l vad oricand, oriunde, oricum. Ma uit la el cand sunt suparata, cand sunt vesela sau cand lumea imi spune ca sunt prea indealista, facandu-ma sa ma simt ca o ciudatenie a naturii.

Ma uit la el ca sa-mi aduc aminte ca exista persoane extraordinare, si ma uit la el mai ales ca sa nu uit ce fel de om vreau sa devin.

Stiu ca e diferit de majoritatea filmelor in care actiunea se petrece in razboi. Am vazut saptamana trecuta Casualities of War (si povestea mi-a cam intors stomacul pe dos) si  diferentele sunt ca de la cer la pamant…dus si intors…de cateva ori.

Pe scurt, povestea e in felul urmator (pentru cei care n-o cunosc): un spital de campanie, o unitate chirurgicala in mijlocul Razboiului din Coreea, cu oameni care incearca sa nu-si piarda mintile in timp ce salveaza vieti, cu oameni care incearca sa-si faca coltul de lume mai bun, care ajuta pe oricine, oricand, cu glume si farse “de armata” si cu multe multe momente induiosatoare.

Alan Alda face un rol absolut extraordinar, poate cel mai bun din toata cariera lui (care nu e de loc scurta). Stiu ca am zis ca in general nu analizez “prestatia actoriceasca”, dar este imposibil ca vazand serialul sa nu te indragostesti de personajul pe care il joaca. Are fenomenalul talent sa te atraga, sa te faca sa simti ce simte el….plangi cu el, razi cu el, te infurii sau te imbeti cu el. Este imposibil sa nu te atinga, sa nu-ti ramana ceva din el. Este imposibil sa nu te inragostesti de idealismul lui Hawkeye. Sa nu tremuri de indignare alaturi de el atunci cand se ia la tranta cu metodele mai …”neortodox” ale armatei, sau cu „latura intunecata” a oamenilor.

E imposibil sa nu te indragostesti de  ironiile subtile, sau de “bezmetizmul” lui Henry Blake, de umorul sec si de figura sfatoasa a lui Potter, de zambetul stramb al lui Trapper,  de blandetea lui BJ sau de parintele Mulcahy (un bun catolic, si totusi deloc plictisitor). Ca sa nu mai vorbesc despre rochiile si smecheriile lui Klinger, de ingenuitatea lui Radar, de pasiunea lui Margaret si chiar de  aroganta lui Winchester.

Oamenii astia sunt reali, au calitati si defecte, fac greseli si lucruri extraordinare, ii simti, ii cunosti pentru ca esti ca si ei.

Sunt in jur de 250 de episoade si eu stiu majoritatea replicilor pe de rost, si totusi n-o sa ma plictisesc prea curand sa ma uit la aceasta minunatie.

Da!

In sfarsit campul muncii m-a adoptat la sanul sau, ca un parinte binevoitor catre fiica sa risipitoare (incep sa sun ca sor-mea :)), si dupa aproape 2 ani de leneveala si dulce trezire la ora 12, astazi am intrat si eu in randul oamenilor responsabili.

Ziua a inceput promitator:

Tata: „Hai, trezeste-te ca e 6:30″

Eu, zvarlind perna in directia generala din care venea vocea: „Nu recunosc decat o ora 6 pe zi, si asta nu e aia!”

Acestea fiind zise, mi-am adus aminte ca trebuie sa-mi fac parul si sa ma machiez, asa ca am catadicsit sa ma ridic. Stiam ca va fi o zi buna in momentul in care m-am incurcat in plapuma, am cazut din pat si am ratat podeaua.

Toate bune si frumoase, ma fac gigea si ma indrept catre servici. Dupa o ora ajung, si fac si eu ca Imparatul Verde: „Ba, da departe mai lucrez!!!

In fine, fac cunostinta cu colegii (retin fix doua nume, la restul zambesc frumos si dau din cap), tre sa intreb unde e buda, sa astept ITstu sa-mi faca mailul (de parca eu n-as fi stiut sa-l fac), zic vreo doua de bine si de neamuri cand descopar ca pagina de yahoo e blocata si la fel si meebo, imi fac ochii ca la girofar incercand sa invat programele interne din miscarie rapide ale colegelor, neuronul protesteaza din cauza de lipsa de cofeina si de tutun cat timp incearca sa memoreze din prima toate detaliile programului pe care va trebui sa-l vand.

Respir, inspir, trec 2 ore. Deja gandul meu incepea sa zboare catre placerile nebanuite provocate de coborarea sinuasa a fumului catre plamani, de mangaierea gingasa a fumului in timp ce urca pentru a fi explulzat pe nedrept in aerul rece de afara, si dandu-mi seama de gandurile lirice provocate de un gest atat de prozaic precum este fumatul, realizez ca a trecut prea mult timp de cand am inhalat ultima gura de tutun, si planuiesc o corectare a situatiei. Insa aflu ca managementul este mai putin liric decat mine si se incrunta in fata unor asemenea obiceiuri. Cu alte cuvinte fumatul e banat in timpul programului.

Pierzandu-mi motivatia de a trai, ma asez din greu la loc pe scaun si ma uit la ceas: ora 11. Crap!

11:42 – Incep sa am ganduri prietenoase fata de momentele din liceu in care ne strangeam 8 fete langa geamul de la baie ca sa fumam. Inspectez budele, dar sunt prevazute cu sistem de detectare a fumului

12:23 – Ecranul calculatorului pare a fi inghitit de un nor gingas de fum straveziu. Raman pierduta in spatiu admirand unduirea delicata a norisorilor gri, minunandu-ma de nuanta lor argintie atunci cand intalnesc cate o raza de soare ratacita. Inspir adanc, cu narile fornaind ca o iapa in fata unui cotor de mar gustos, incercand sa adancesc senzatia paradisiaca a fumului.

12:35 – Realizez ca bat campii intr-un stil barbar. Incerc sa ma comport profesional. Nu-mi iese.

13:18 – Strecor nevazuta pachetul de tigari in cizme si o iau la fuga spre lift.

13:23 – I finally feel human again.

13:24 – Ma arunc asupra taskurilor zilnice cu un entuziasm nemaintalnit, degetele mele zboara de-a lungul tastaturii, internetul face eforturi sa tina pasul cu mine, ochii mei deslusesc fiecare detaliu.

15:06 – Privesc cu jind un geam deschis in coltul biroului. Socotesc unghiurile de vizibilitate si realizez ca nu pot sa trag 2 fumuri fara sa ma vada cineva. Incerc sa ma impac cu soarta-mi cruda.

15:48 – Colega din fata mi-a citit suferinta, si s-a oferit sa puna sare pe ranile mele. Aflu ca si ea fumeaza si ii spun ca ii iert orice daca imi descrie senzatia, pentru ca eu am uitat-o.

16:25 – Estimez care ar fi sansele sa primesc premiul Nobel pentru creativitate daca reusesc sa inventez tutunul lichid care poate fi introdus intr-o perfuzie. Arunc un ochi la mainile mele si ma demoralizez: eu nu am vene destul de vizibile incat sa-mi administrez singura perfuzia.

16:53 – Capitulez si ma indrept spasita catre lift.

17:00 – Ochii imi sunt limpezi, zambetul e la locul lui chiar daca gloss-ul s-a dus de mult, degetele mele fac furori pe taste.

17:59 – incep numaratoarea inversa, socotesc cate tigari pot suda de la sediul firmei pana la metrou. La naiba, doar 5!!!

19:08 – Intru in casa racnind ca din gura de sarpe „Baiete, sari cu bricheta ca tre sa fumez!!!!!!!!!!” („Baiete” fiind apelativul pentru partea masculina a autoritatii-mi tutelare)

23:10 – Am fumat o treime de pachet de tigari, am facut o baie cu spuma (n-am avut spuma de baie cu aroma de tutun, am folosit-o pe cea cu aroma de mure), si ma uit la meci. Viata e din nou frumoasa, dar doar pana maine de dimineata cand o sa trebuiasca sa ma trezesc la 6 ca sa-mi fac parul.

Noapte buna