Stiu, a trecut ceva timp de cand am inaugurat categoria „filmul saptamanii”, si mai sunt datoare cu cateva posturi. Asa ca sa incepem sa ne platim datoriile.

Saptamana asta am sa va povestesc despre filmul meu preferat din toate timpurile. M*A*S*H.

Cred ca toti cei care ma cunosc se intreaba cum de n-a fost asta primul post in categoria “filmul saptamanii”. Well, what can I say, I like to surprise you people!!

M*A*S*H este filmul (ma rog, serialul) pe care il ador si pe care as putea sa-l vad oricand, oriunde, oricum. Ma uit la el cand sunt suparata, cand sunt vesela sau cand lumea imi spune ca sunt prea indealista, facandu-ma sa ma simt ca o ciudatenie a naturii.

Ma uit la el ca sa-mi aduc aminte ca exista persoane extraordinare, si ma uit la el mai ales ca sa nu uit ce fel de om vreau sa devin.

Stiu ca e diferit de majoritatea filmelor in care actiunea se petrece in razboi. Am vazut saptamana trecuta Casualities of War (si povestea mi-a cam intors stomacul pe dos) si  diferentele sunt ca de la cer la pamant…dus si intors…de cateva ori.

Pe scurt, povestea e in felul urmator (pentru cei care n-o cunosc): un spital de campanie, o unitate chirurgicala in mijlocul Razboiului din Coreea, cu oameni care incearca sa nu-si piarda mintile in timp ce salveaza vieti, cu oameni care incearca sa-si faca coltul de lume mai bun, care ajuta pe oricine, oricand, cu glume si farse “de armata” si cu multe multe momente induiosatoare.

Alan Alda face un rol absolut extraordinar, poate cel mai bun din toata cariera lui (care nu e de loc scurta). Stiu ca am zis ca in general nu analizez “prestatia actoriceasca”, dar este imposibil ca vazand serialul sa nu te indragostesti de personajul pe care il joaca. Are fenomenalul talent sa te atraga, sa te faca sa simti ce simte el….plangi cu el, razi cu el, te infurii sau te imbeti cu el. Este imposibil sa nu te atinga, sa nu-ti ramana ceva din el. Este imposibil sa nu te inragostesti de idealismul lui Hawkeye. Sa nu tremuri de indignare alaturi de el atunci cand se ia la tranta cu metodele mai …”neortodox” ale armatei, sau cu „latura intunecata” a oamenilor.

E imposibil sa nu te indragostesti de  ironiile subtile, sau de “bezmetizmul” lui Henry Blake, de umorul sec si de figura sfatoasa a lui Potter, de zambetul stramb al lui Trapper,  de blandetea lui BJ sau de parintele Mulcahy (un bun catolic, si totusi deloc plictisitor). Ca sa nu mai vorbesc despre rochiile si smecheriile lui Klinger, de ingenuitatea lui Radar, de pasiunea lui Margaret si chiar de  aroganta lui Winchester.

Oamenii astia sunt reali, au calitati si defecte, fac greseli si lucruri extraordinare, ii simti, ii cunosti pentru ca esti ca si ei.

Sunt in jur de 250 de episoade si eu stiu majoritatea replicilor pe de rost, si totusi n-o sa ma plictisesc prea curand sa ma uit la aceasta minunatie.

Anunțuri

Nu-mi sariti in cap spunandu-mi ca nu exista, ca atata lucru stiu si eu!!! (N-ar fi dragut totusi sa existe…..*inapoi la realitate*)

Avand in vedere ca viata mea deocamdata sta pe loc, si aia emotionala si aia profesionala, nu pot decat sa fac exercitii de imaginatie ca sa am ce scrie. Si astazi mi-am adus aminte de toate personajele de care am fost indragostita intr-un moment sau altul al vietii mele. (Si pentru ca vorbim de tema idealului, bineinteles ca si personajele de care va vorbesc sunt fictive….Oricum eu am prostul talent sa visez mai mult decat sa traiesc, asa ca nu e de mirare!)

Primul de care imi aduc aminte ca m-am indragostit a fost Benji Price….Benji Price era portar (si motivul pentru care a inceput sa-mi placa fotbalul) …..bineinteles, daca nu v-ati prins, Benji era un personaj de desene animate. Cred ca aveam 8 sau 9 ani in perioada aia (desigur, pentru ca chiar credeam ca un portar care se arunca in stanga atunci cand mingea este sutata in dreapta lui poate salva golul impingadu-se cu picioarele in stalpul portii pentru a ajunge in partea care trebuie…). Ah, vremurile cand vedeam desene pe posturile italienesti, dimineata, la pranz si seara… Dar divaghez…Benji era arogant, mandru, incapatanat si sigur pe sine, dar sincer si loial, si dupa 13 ani (inainte sa-mi downloadez tot serialul de pe internet), singurul lucru pe care mi-l aduceam aminte era un episod in care Benji apara toata partida cu o glezna scrantita. Ah, I had romantic dreams about him all through middle school…Come to think about it, my first boyfriend was kinnda like him…

Un pic mai tarziu (nu cu foarte mult, e adevarat), m-am indragostit de pirati….intai Sandokan si apoi Ferrante Albrizzi (sau Malasorte….din versiunea italieneasca a „Piratilor din Caraibe”….a, nu, sigur ca Nicholas Rogers nu avea nici o legatura cu pasiunea asta *stergandu-mi un firicel de saliva…unde naiba oi fi pus servetelele?*)Eram in perioada mea de aventuri, visam sa navighez in apus de soare pe o corabie de lemn, cu toate panzele sus (no pun intended :D)….Din aceasta perioada: Old Shatterhand, Athos, Ursu din Ciresarii…Ah, those were the good years….Cred ca de fapt incepusem sa descopar …virilitatea 😀

Peste cativa ani, in perioada adolescentei, m-am indragostit din nou. De data asta de un personaj dintr-o carte, care, culmea, semana destul de bine cu „prima pasiune”: Rhett Butler. Si acum, la 24 de ani, Rhett este modelul ideal al barbatului (si nu, nu are nimic de-a face cu Clark Gable). Cartea mea cu „Pe aripile vantului” este facuta ferfenita de atatea citiri (intr-un timp puteam sa citez pasaje intregi fara sa respir), si filmul l-am vazut de 10 ori (versiunea intreaga, aia de 4 ore). Stau si ma gandesc acum ca am fost destul de consecventa in gusturi in „tinerete”. Aveam ce-aveam cu tipii aroganti, singuratici si introvertiti, lucru care nu s-a schimbat radical pana in ziua de azi…adica mai exista mici modificari pe ici pe colo…dar datele esentiale raman aceleasi.

De vreo 2 ani, de cand am redescoperit M*A*S*H (vizionat nesanatos de des conform anumitor persoane – all hail the power of torrents!!!!), m-am indragostit de Hawkeye. De idealismul lui mai ales (poate pentru ca se potriveste cu al meu), de felul in care vorbeste despre lucruri serioase intr-un mod foarte…colorat si neserios, de pasiunea cu care crede in idealurile lui, de umorul lui, de compasiunea lui, de modul in care incearca sa faca ceea ce trebuie si de modul in care incearca sa-si pastreze sanatatea mintala, a lui si a celorlalti, intr-o situatie pe care o uraste, de faptul ca este constant cu sine insusi si nu se conformeaza nici regulilor si nici parerilor altora.

And my latest crush, although no one tops Hawkeye is….Edward Cullen (yes, I like Twilight, get over it!!!)

I know I sound like a giddy schoolgirl, but it’s nice to dream!!! And at this point, dreams are all I have.

Daca ar fi sa simplific totul intr-o formula matematica, barbatul ideal pentru mine ar insemna 50% Hawkeye, 20% Rhett Butler, 20 % Edward Cullen si 10 % Bear Grylls (the „adventure” factor still rates high in my book)

As vrea sa le invit si pe celelalte fete sa ne povesteasca despre barbatul ideal in viziunea lor si despre personajele fictive de care au fost indragostite intr-un moment sau altul.

Haideti, fetelor, ridicati manusa!! 😀

Am iesit si eu azi cu Twinkle, cu BFF-ul si cu niste prietene de-ale ei….asa ca fetele…eu cu Twinkle tocmai veneam de la RIMME, restul veneau de la schita unde statusera vo 10 ore…na, fiecare cu ale ei…

Ne ducem si noi in primu bar in care am gasit masa libera, ne asezam, comandam…you know the drill. Nu trec 10 minute, ca la masa de langa se aseaza un ….individ. As far as guys go, on a scale from 1 to 10…..I would’ve given him a 14…my stomach butterflies were doing a happy-dance….oh well….intelegeti voi, era dragut rau (Twinkle poate sa ateste). In fine, noi ca fetele hihihihahaha, mai o privire printre gene , mai una-alta…cred ca stiti arsenalul de prostii pe care il fac fetele in situatii de genul asta. El, la masa cu inca un tip si o tipa, si din observatiile noastre atente concluzionaseram ca el si tipa nu erau intr-o postura romantica.

In fine, mai mancam, mai o privire, mai o gura de cico, mai deschei si eu un buton la sacou ca …de …se facuse cald (bullshit, de fapt aveam decolteu sub sacou, da na…), eu ma inroseam toata daca se intampla sa ma vada ca ma uit…I do belive I made a total ass out of myself…but still. Bineinteles BFF-ul, a carei misiune in viata in aceasta seara a fost sa ma combine pe mine, hotaraste sa-i lase un biletel cu numarul meu de telefon. Eu deja hiperventilam. Din principiu sunt impotriva fazelor astora, si cat de incredibil ar putea sa sune, nu am avut niciodata un „date” cu cineva pe care nu cunosteam dinainte, nu mi-am dat niciodata numarul de telefon…probabil si pt ca n-am…sange’n vine cum s-ar spune, dar si pentru ca nu cred in agatamente care au loc in baruri si cluburi. Ma rog, eu o tineam pe-a mea, ca NU si NU, fetele o tineau pe-a lor….descopar primul complot, BFF-ul incercand sa dea sms cu nr meu de telefon uneia din prietenele ei ca sa nu fie evident ca il lasa ea la plecare. Confisc mobilul respectivei. Se trece la al doilea complot…BFF-ul si prietena ei se duc cica la baie…eu astept rabdatoare sa se intoarca si le pun sa iasa in fata mea sa pot sa le supraveghez miscarile. Bun. Iesim din bar, eu scapata de o situatie jenanta….oh, poor deluded me!

La semafor, motiv de ambuscada…toate 3 pe mine incercand sa ma convinga…cred ca lumea care a trecut in seara asta pe la universitate s-a distrat teribil ascultand discutiile noastre din mijlocul strazii. Cer timp de gandire. Ma asez. Prietena BFF-ului sprinteaza catre bar. Eu pe urmele ei (tocurile clant-clant pe asfalt). O prind si o silesc sa se intoarca. Urmeaza alta tura de discutii asezate pe o bordura si eu fumand tigara de la tigara. Eu „Nu ca daca ma suna si ma panichez si nu stiu ce sa spun o sa ma simt prost, si daca nu ma suna o sa ma simt prost ca de ce nu m-a sunat” (have mercy, I’ve never done this until now, so don’t judge me too hard….I don’t know how these things go!!). Cand in sfarsit capitulez, in uralele de fericire ale BFF-ului si ale celorlalte fete….surpriza….Individul plecase. (And for my BFF, for the record, I didn’t stall in the hope that he would leave….you know me with decisions!!!)

Acuma serios vorbind…chiar imi placea de el, si imi dau seama ca am de lucrat intensiv la self-esteem si la tupeu. Problema e ca eu visez cu ochii deschisi…cand imi place de cineva, automat atasez si o personalitate imaginii, si avand in vedere ca este o personalitate imaginata, este foarte aproape de ideal….which makes me feel…well…not good enough! (Yeah, yeah, I know, I need professional help, don’t rub it in!!). Ideea e ca atunci cand imi place de cineva…nu fac decat sa visez cu ochii deschisi, pentru ca daca chiar incep o conversatie, atunci in creierul meu se face blank si nu mai sunt in stare sa scot un singur cuvant pe gura, da mite sa mai si spun ceva inteligent si haios. Sau, worst case scenario, ma gandesc cum i-ar placea lui sa fiu, si ajung sa joc un rol bazat pe niste presupuneri si bineinteles ca dau cu bata in balta din cauza asta.

Da, stiu teoria…just be yourself! Well, what happenes when yourself isn’t good enough? Adica as putea sa rusinez orice baiat pe care il cunosc in materie de fotbal (poate mai putin pe R.R si pe Adi); cand joaca Steaua poti sa dai cu bombe langa mine, ca nu m-as prinde; imi plac cartile cu pirati si filmele cu vampiri, chick flick-urile si filmele de groaza; nu suport muzica house; nu-mi place sa mi se spuna ce si cum sa fac; stau foarte prost la capitolul incredere si as putea sa vad M.A.S.H. de 200 de ori fara sa ma plictisesc; citesc carti politiste; prea multa lume imi spune ca sunt prea idealista si ca ar trebui sa vin cu picioarele pe pamant; unii se plang ca sunt prea ironica; sunt incapatanata si am un temperament care joaca hopa-mitica in functie de starile mele emotionale…and so on and so on. And these are just a few of my „qualities”.

Ma duc sa-mi ascult noua melodie preferata, pe care o s-o impartasesc si cu voi, si daca pur intamplator nimereste pe blogul asta tipul de care va vorbeam…il rog sa ma contacteze, daca nu s-a speriat pana acum.

Deci daca ai fost azi in Red Lion…astept un semn.

Later Edit: This is so Serendipity!!!!