filme


Stiu, a trecut ceva timp de cand am inaugurat categoria „filmul saptamanii”, si mai sunt datoare cu cateva posturi. Asa ca sa incepem sa ne platim datoriile.

Saptamana asta am sa va povestesc despre filmul meu preferat din toate timpurile. M*A*S*H.

Cred ca toti cei care ma cunosc se intreaba cum de n-a fost asta primul post in categoria “filmul saptamanii”. Well, what can I say, I like to surprise you people!!

M*A*S*H este filmul (ma rog, serialul) pe care il ador si pe care as putea sa-l vad oricand, oriunde, oricum. Ma uit la el cand sunt suparata, cand sunt vesela sau cand lumea imi spune ca sunt prea indealista, facandu-ma sa ma simt ca o ciudatenie a naturii.

Ma uit la el ca sa-mi aduc aminte ca exista persoane extraordinare, si ma uit la el mai ales ca sa nu uit ce fel de om vreau sa devin.

Stiu ca e diferit de majoritatea filmelor in care actiunea se petrece in razboi. Am vazut saptamana trecuta Casualities of War (si povestea mi-a cam intors stomacul pe dos) si  diferentele sunt ca de la cer la pamant…dus si intors…de cateva ori.

Pe scurt, povestea e in felul urmator (pentru cei care n-o cunosc): un spital de campanie, o unitate chirurgicala in mijlocul Razboiului din Coreea, cu oameni care incearca sa nu-si piarda mintile in timp ce salveaza vieti, cu oameni care incearca sa-si faca coltul de lume mai bun, care ajuta pe oricine, oricand, cu glume si farse “de armata” si cu multe multe momente induiosatoare.

Alan Alda face un rol absolut extraordinar, poate cel mai bun din toata cariera lui (care nu e de loc scurta). Stiu ca am zis ca in general nu analizez “prestatia actoriceasca”, dar este imposibil ca vazand serialul sa nu te indragostesti de personajul pe care il joaca. Are fenomenalul talent sa te atraga, sa te faca sa simti ce simte el….plangi cu el, razi cu el, te infurii sau te imbeti cu el. Este imposibil sa nu te atinga, sa nu-ti ramana ceva din el. Este imposibil sa nu te inragostesti de idealismul lui Hawkeye. Sa nu tremuri de indignare alaturi de el atunci cand se ia la tranta cu metodele mai …”neortodox” ale armatei, sau cu „latura intunecata” a oamenilor.

E imposibil sa nu te indragostesti de  ironiile subtile, sau de “bezmetizmul” lui Henry Blake, de umorul sec si de figura sfatoasa a lui Potter, de zambetul stramb al lui Trapper,  de blandetea lui BJ sau de parintele Mulcahy (un bun catolic, si totusi deloc plictisitor). Ca sa nu mai vorbesc despre rochiile si smecheriile lui Klinger, de ingenuitatea lui Radar, de pasiunea lui Margaret si chiar de  aroganta lui Winchester.

Oamenii astia sunt reali, au calitati si defecte, fac greseli si lucruri extraordinare, ii simti, ii cunosti pentru ca esti ca si ei.

Sunt in jur de 250 de episoade si eu stiu majoritatea replicilor pe de rost, si totusi n-o sa ma plictisesc prea curand sa ma uit la aceasta minunatie.

Anunțuri

http://www.imdb.com/title/tt0118799/

Director: Roberto Benigni

Writers: Vincenzo Cerami (story) &
Roberto Benigni (story)

Release Date: 23 October 1998

Genre: Comedy | Drama | Romance | War

Cast: Roberto Benigni, Nicoletta Braschi, Giorgio Cantarini

Ma boscorodesc sincer ca pana acum cateva luni nici n-am vrut sa aud de filmul asta. Traiam cu impresia ca e un film de prin anii ’50, alb-negru si foarte plictisitor, asta pana cand mi-a povestit despre el o tipa pe care am cunoscut-o intamplator…si m-a facut sa vreau sa-l vad…ceea ce incerc si eu sa fac acum 😀

Povestea incepe cu Guido Orefice (Roberto Benigni), un tanar pe jumatate italian, pe jumatate evreu, care se muta intr-un mic orasel din Italia pentru a-si deschide o librarie. Guido e usor cam papmapau…naiv, optimist si idealist, ii plac ghicitorile si discursurile ample. Insa asa reuseste sa-i sufle logodnica de sub nas unui om de vaza al orasului, si sa se casatoreasca cu ea. Trec cativa ani, in care Guido si Dora (Nicoletta Braschi) isi vad de afaceri si isi cresc copilul de 5 ani, pe micutul Giosue (Giorgio Cantarini). Si de aici incepe de fapt actiunea filmului. Nazistii isi intensificau campania de racolare a evreilor, asa ca Guido, unchiul sau si micutul Giosue sunt ridicati si urcati in trenurile mortii. Dora cere sa li se alature, stiind ce-o asteapta si nefiind evreica. Way to show that a woman can have balls too….

Pe drum, Guido ii spune fiului sau ca s-au hotarat sa faca o excursie surpriza si ca asta e un serviciu de transport foarte scump, in care principalul e sa cunoasca cat mai multi oameni. (“Serviciul de transport foarte scump” fiind evident 100 de oameni inghesuiti intr-un vagon de tren in care n-ar avea loc nici 10 cai).

Cand ajung in lagar, Guido ii spune fiului sau ca se afla la un concurs, unde trebuie sa faci 1000 de puncte ca sa castigi un tanc maaaaare si frumos. Incepe sa-i parodieze pe gardieni, ii explica micutului Giosue ca pierde puncte daca se plange de foame sau ca vrea la mama si ii povesteste ca motivul pentru care gardienii sunt atat de rai si tipa atat de mult este pentru ca vor sa pastreze tancul pentru ei si sa-i sperie pe ceilalti « concurenti » sa se duca acasa.

Atunci cand nazistii hotarasc exterminarea copiilor (probabil nu mai voiau sa-i treaca pe listele de intretinere), Guido il ascunde pe Giosue si ii spune ca daca va fi vazut de vreunul dintre SS-isti, va fi trimis acasa si nu va mai avea sanse sa castige tancul. In fiecare seara cand se intoarce de la munca grea din timpul zilei ii spune fiului sau cum conduc ei in clasament, ii spune glume si povesti si ii da ratia lui de mancare, reuseste chiar sa-i transmita un mesaj sotiei lui ca sa afle ca fiul lor traieste.

In noaptea in care Aliatii urmau sa patrunda in lagar, in mijlocul nebuniei cauzate de retragerea trupelor naziste si incercarea de a elimina cat mai multi prizonieri, Guido ii spune fiului sau sa se ascunda intr-un fel de cutie de tabla si ii spune ca trebuie sa stea acolo pana cand n-o sa mai auda nici un zgomot, si ca astfel va castiga tancul si se vor duce toti acasa. Insa in incercarile sale de a-si gasi sotia, de a impiedica cat mai multi oameni sa se urce in camioanele care ii duceau la camerele de gazare si de a impiedica gardienii sa se apropie prea mult de locul unde era ascuns fiul sau, Guido este impuscat si moare facandu-l pe Giosue sa creada ca vrea sa-l pacaleasca pe SS-ist. Copilul este ascultator, asteapta rabdator in cutia lui pana cand este sigur ca nu se mai aude nimic in jur….iar cand in sfarsit indrazneste sa iasa….este intampinat de un mare tanc american care darama portile lagarului.

Am plans cu multa pasiune la filmul asta…si inca vreo jumatate de ora dupa ce s-a terminat. Cata putere, cat sange rece, cata tarie de caracter si mai ales cata dragoste iti trebuie sa reusesti sa fii optimist si sa faci glume in mijlocul unei asemenea orori. Cata forta sa ai sa nu te lasi doborat de panica, de lipsuri, de conditii. Cata ingeniozitate sa ai sa poti sa faci un copil sa creada ceva cu totul si cu totul diferit fata de realitatea crunta. Cand majoritatea oamenilor devin bestii in asemenea momente de groaza, cat idealism si cata credinta in valori, cat altruism sa ai sa poti sa ramai optimist, grijuliu si blajin.

Pana la urma, viata e asa cum o vezi, iar omul este exemplul suprem de supravietuire.

E un film ingrozitor de induiosator, asa ca va racomand sa-l vedeti cu servetelele alaturi. O, dar merita….

Nu-mi sariti in cap spunandu-mi ca nu exista, ca atata lucru stiu si eu!!! (N-ar fi dragut totusi sa existe…..*inapoi la realitate*)

Avand in vedere ca viata mea deocamdata sta pe loc, si aia emotionala si aia profesionala, nu pot decat sa fac exercitii de imaginatie ca sa am ce scrie. Si astazi mi-am adus aminte de toate personajele de care am fost indragostita intr-un moment sau altul al vietii mele. (Si pentru ca vorbim de tema idealului, bineinteles ca si personajele de care va vorbesc sunt fictive….Oricum eu am prostul talent sa visez mai mult decat sa traiesc, asa ca nu e de mirare!)

Primul de care imi aduc aminte ca m-am indragostit a fost Benji Price….Benji Price era portar (si motivul pentru care a inceput sa-mi placa fotbalul) …..bineinteles, daca nu v-ati prins, Benji era un personaj de desene animate. Cred ca aveam 8 sau 9 ani in perioada aia (desigur, pentru ca chiar credeam ca un portar care se arunca in stanga atunci cand mingea este sutata in dreapta lui poate salva golul impingadu-se cu picioarele in stalpul portii pentru a ajunge in partea care trebuie…). Ah, vremurile cand vedeam desene pe posturile italienesti, dimineata, la pranz si seara… Dar divaghez…Benji era arogant, mandru, incapatanat si sigur pe sine, dar sincer si loial, si dupa 13 ani (inainte sa-mi downloadez tot serialul de pe internet), singurul lucru pe care mi-l aduceam aminte era un episod in care Benji apara toata partida cu o glezna scrantita. Ah, I had romantic dreams about him all through middle school…Come to think about it, my first boyfriend was kinnda like him…

Un pic mai tarziu (nu cu foarte mult, e adevarat), m-am indragostit de pirati….intai Sandokan si apoi Ferrante Albrizzi (sau Malasorte….din versiunea italieneasca a „Piratilor din Caraibe”….a, nu, sigur ca Nicholas Rogers nu avea nici o legatura cu pasiunea asta *stergandu-mi un firicel de saliva…unde naiba oi fi pus servetelele?*)Eram in perioada mea de aventuri, visam sa navighez in apus de soare pe o corabie de lemn, cu toate panzele sus (no pun intended :D)….Din aceasta perioada: Old Shatterhand, Athos, Ursu din Ciresarii…Ah, those were the good years….Cred ca de fapt incepusem sa descopar …virilitatea 😀

Peste cativa ani, in perioada adolescentei, m-am indragostit din nou. De data asta de un personaj dintr-o carte, care, culmea, semana destul de bine cu „prima pasiune”: Rhett Butler. Si acum, la 24 de ani, Rhett este modelul ideal al barbatului (si nu, nu are nimic de-a face cu Clark Gable). Cartea mea cu „Pe aripile vantului” este facuta ferfenita de atatea citiri (intr-un timp puteam sa citez pasaje intregi fara sa respir), si filmul l-am vazut de 10 ori (versiunea intreaga, aia de 4 ore). Stau si ma gandesc acum ca am fost destul de consecventa in gusturi in „tinerete”. Aveam ce-aveam cu tipii aroganti, singuratici si introvertiti, lucru care nu s-a schimbat radical pana in ziua de azi…adica mai exista mici modificari pe ici pe colo…dar datele esentiale raman aceleasi.

De vreo 2 ani, de cand am redescoperit M*A*S*H (vizionat nesanatos de des conform anumitor persoane – all hail the power of torrents!!!!), m-am indragostit de Hawkeye. De idealismul lui mai ales (poate pentru ca se potriveste cu al meu), de felul in care vorbeste despre lucruri serioase intr-un mod foarte…colorat si neserios, de pasiunea cu care crede in idealurile lui, de umorul lui, de compasiunea lui, de modul in care incearca sa faca ceea ce trebuie si de modul in care incearca sa-si pastreze sanatatea mintala, a lui si a celorlalti, intr-o situatie pe care o uraste, de faptul ca este constant cu sine insusi si nu se conformeaza nici regulilor si nici parerilor altora.

And my latest crush, although no one tops Hawkeye is….Edward Cullen (yes, I like Twilight, get over it!!!)

I know I sound like a giddy schoolgirl, but it’s nice to dream!!! And at this point, dreams are all I have.

Daca ar fi sa simplific totul intr-o formula matematica, barbatul ideal pentru mine ar insemna 50% Hawkeye, 20% Rhett Butler, 20 % Edward Cullen si 10 % Bear Grylls (the „adventure” factor still rates high in my book)

As vrea sa le invit si pe celelalte fete sa ne povesteasca despre barbatul ideal in viziunea lor si despre personajele fictive de care au fost indragostite intr-un moment sau altul.

Haideti, fetelor, ridicati manusa!! 😀