amintiri din tinerete


Si versurile:

Life, oh life, oh life, oh life,
doo, doot doot dooo.
Life, oh life, oh life, oh life,
doo, doot dooo

I’m afraid of the dark,
‘specially when I’m in a park
And there’s no-one else around,

Ooh, I get the shivers
I don’t want to see a ghost,
It’s a sight that I fear most
I’d rather have a piece of toast
And watch the evening news
(Repeat Chorus)

I’m a superstitious girl,
I’m the worst in the world
Never walk under ladders,
I keep a rabbit’s tail

I’ll take you up on a dare,
Anytime, anywhere
Name the place, I’ll be there,
Bungee jumping, I don’t care!
(Repeat Chorus)

life, doo, doot dooo
doo, doot dooo

So after all is said and done
I know I’m not the only one
Life indeed can be fun, if you really want to

Sometimes living out your dreams,
Ain’t as easy as it seems
You wanna fly around the world,
In a beautiful balloon

Anunțuri

De 1 mai sunt la mare. Asa e traditia. O sa ma gasiti probabil pe plaja, intr-o ipostaza boema,admirand marea diamantata de picurii de ploaie ce se anunta ca vor curge valuri, valuri din cer. 1 mai fara mare e ca ciocolata fara lapte: iti lasa un gust amar, da o inghiti ca nu ai de ales.

Primul 1 mai a fost acum nu mult timp, daca numar anii imi ies vreo 3 doar. Plecati cu bagaje in spinare, aproape pierdut trenul din cauza de prieten intarziat, cu cateva ramasite de bancnote primite ca subventie anuala de la creatorii nostrii, mama si tata dar cu tineretea in oase , dornici de a vedea marea cu orice pret, chiar daca am fi adunat sticle goale aruncate pe plaja si le-am fi dus la garantie ca sa avem ce manca. Odata ajunsi in tren, zambetul ne-a tintuit destul de mult timp intr-o stare melancolico-meditativa pana cand domnu’ nasu controlorul ne-a trezit din amorteala. Nu, nu ne lipsea biletul caci eram tineri onesti, ci doar gresisem trenul. Luasem unu cu destinatia Galati. Macar de am fi avut unditele la noi sa pescuim un peste in balta Brailei si sa il vindem in piata ca sa facem rost de bani pentru biletul de intors. Coboram din beleaua de tren ce nu a suierat destul de tare ca sa ne dam seama ca nu ajunge la mare. Destinul se impotrivea dar noi aveam drumul nostru. Am ajuns sleiti de puteri, dupa vreo 3 trenuri schimbate si vreo 4 ore de cautat cazare, intr-o camera fara rigips, cu juma’ de pardoseala si 2 paturi arcuite de vreme.Dar am vazut marea. Am stat in Vama, am mancat clatite si gogosi, am savurat fiecare bataie de briza, am luat niste nsip in borcan si ne-am intors intr-un tren supraaglomerat, lipiti unul de altul ca aluatul de placinta din compozitie intr-o uniune siropoasa.

Acum ma duc iar de 1 mai la mare. De data asta intr-o masina, cu cazarea la hotel pregatita din avans. Singura tradare a trecutului este plita electrica si supele chinezesti ce umplu portbagajul. O sa ploua. Si ce. O sa imi iau pelerina. Dar tot o sa vad marea.

Toate bune si frumoase, ma intorc aseara de la clasica intalnire in Pizza Hut cu MagicNumber 7. Si, ca tot omul, primul meu gand cand intru in casa e sa ma duc in (vorba lui Caragiale) „incaperea unde nu intra decat o singura persoana„. Bun, astea fiind zise, ma sed comod, si deodata simt ca parca incepe sa se miste. Primul meu gand a fost „Ba, ce mama dracu, ca doar n-am baut nimic!”. Al doilea gand, cand am vazut ca se misca masina de spalat, a fost „Oh, rahat!” (o injuratura potrivita, avand in vedere camera in care ma aflam). Nu trec 2 secunde, ca da mama navala in baie tipand „E cutremur, hai sub tocul usiiiiiiiiii!”. Eu, cu pantalonii in vine, cu o mana incercam sa-i ridic, de o mana ma tragea mama sub usa. Incerc sa-i explic femeii ca nu e tocma bine sa stai sub tocu usii la cutremur si o trag langa o comoda (scunda si plina cu carti, ca nu se face pilaf cand pica ceva peste ea). Mama se aseaza si striga „Repede, ghemuieste-te in pozitia fetalaaaaaaaaaaaa!!”. Pe mine ma apuca, bineinteles, rasu. In timpu asta, tata striga din partea cealalta a casei „Fi-meo, stai linistita„, io ii raspundeam, tot strigand „Ai gresit adresa, incearca la mama!„. Mama striga la tata „Nu sta langa geaaaaaaaaaaam!!”. Tata raspundea „Stau in paaaat!” (patu fiind langa geam). Na, si cum incepu, asa se si termina. Adica repede.

Si incep sa calmez partea feminina a autoritatii tutelare explicandu-i ca blocul nostru e facut dupa ’77 si ca rezista la un cutremur de 8 grade, si ca degeaba ne ghemuim noi in sufragerie langa comoda, ca daca e sa pice si prin vreun miracol sa supravietuim, pana ne gaseste pe noi cineva….sticle de apa n-avem, mancarea e in frigider (note to self, cand mai vine vreun cutremur, camera potrivita in care sa te ghemuiesti langa ceva e bucataria), iar trusa de prim ajutor e impartita in toata casa….spirtu e in baie, bandajele sterile intr-o parte a sufrageriei si la mine in camera (io sunt predispusa catre accidente), si medicamentele in cealalta parte a sufrageriei.

Si imi aduc aminte de celelalte 2 cutremure pe care le-am trait. Unul a fost prin ’91 parca. Pe la pranz. Venise mama acasa, se dusese sa se culce. Eu incercam sa fac la fel la mine in pat. Si la un moment dat incepe sa se miste. Io, cu logica de fier a unui copil de 6 ani zic „Hopa, sa vezi ca am sarit prea mult inpat de dimineata si s-au stricat arcurile! Sa vezi cata bataia imi iau de la tata cand vine!” (eu la varsta aia eram spaima peretilor – colorati cu carioca, a geamurilor – sparte cu mingea, si rupsesem deja patul o data sarind in el cu vecina-miu). Intra mama ca o vijelie la mine in camera, ma smulge din pat cu tot cu patura si ma duce sub tocul usii. Io, curioasa ca orice copil :” Da de ce se misca? Da ce e aia cutremur? Da de ce stam langa usa si nu iesim?„, mama, exasperata ca nu reusea sa-si faca rugaciunea din cauza vorbariei mele imi zice sa tac, la care eu ofuscata :”Da de ce? Daca tac se opreste???„. Bineinteles, dupa …am iesit in strada (eu foarte fericita ca ma mandream cu pijamaua mea cea noua) si ne-am plimbat vreo 2 ore pana cand s-a gandit mama ca nu mai vine vreo replica.

Alt cutremur am prins acu vreo 2 ani. Noaptea. Eu ma culcasem, si la un moment dat simt ceva dubios. In starea aia dintre somn si trezire, stau eu si ma gandesc, incercand sa-mi dau seama daca ma misc sau nu. Cand stabilesc faptul ca eu nu ma misc, ci se misca patu, zic „Ba,s a vezi ca e cutremur„. Si cu aceeasi logica profunda din starea aia de somn, zic sa ma uit la lustra sa vad daca se misca. Ce dumnezeu sa vad ca era bezna. In fine, aud cum striga mama „Cutremurrrrrrrrr!”. Ies si io din camera, cu ochii carpiti, mama bineinteles, ma trage sub tocul usii. Eu eram foarte fascinata sa ma uit cum se misca biblioteca. (Stau la etaju 7 si se hatzane blocu ca plopu pe furtuna)

Mama cica  „Roaga-te„.

Io „Mai bine ma duc sa iau o sticla de apa„.

Si apare si tata din dormitor, scarpinandu-se in cap: „Ce-aveti ma de stati ghemuite asa?„.

Mama „Nu simti, e cutremur!!!„.

Tata „Fuse si se duse, ca s-a terminat!

Pe principiul…daca e sa pice, pica…si nu ma ajuta la nimic daca fac un atac de cord inainte sa vad daca supravietuiesc sub daramaturi. Sau daca incerc sa sar pe geam de la etajul 7 la prima zgaltaiala. Noi sa fim sanatosi!!

Lumea a devenit un produs instant, avem mancare instant, haine instant, dorinte instant si o viata instant.
Traim ancorati in prezent si avem pretentia ca totul sa se intample in aceasta clipa, dand din picior ca un domnul Goe modern, cerand ca visele noastre sa se realizeze in clipa in care ne-am dat seama ca le dorim.
Am uitat sa mai visam si ne-am pierdut nebunia, am uitat sa ne mai ratacim prin vise si sperante si calatorii virtuale pe meleaguri inca nedescoperite sau inexistente.
Va propun sa pornim la drum prin Fantasia, intr-o poveste fara de sfarsit

Dedicatie speciala pentru Magic no. 7 si Brilliant Bugs 🙂

Trece timpul si odata cu el, parca trec si lucrurile care ne faceau sa radem. Mi-e dor de naivitatea unui boboc derutat in noua lume a studentiei, de naivitatea in speranta ca maine va fi mai bine, ca maine vom creste mari si vom schimba ceva. Mi-e dor de vremea cand o zi parea lunga cu un seminar si doua cursuri de seara, dintre care unul nu prea se punea intrucat o zi senina cu soare nu se petrece intauntru. Remember? O bluzita, o fustita si diverse accesorii ne asteptau pe magheru… Le auzeam strigatul din fundul salii reci si intunecate de curs. Parca ma chema inghetata… Hmmm, ce vremuri bune.

Viata de student pare asa departe, uneori ma gandesc ca au trecut vreo 5 ani, insa realitatea este alta… Imi lipsesc petrecerile in pijamale cu clatite, spaghete si cipsuri, cu fata obsedata de curatenie care nu putea sa doarma la 4 dim daca nu era curat in camera, de cea care statea cu … in gura- de fapt cred ca erau mai multe, ca doar ne placeau discutiile de genul asta, doar experimentam si noi experientele altora. Imi lipsesc noptile pierdute aiurea, purtand conversatii elaborate despre ultimele diete eficiente, despre colegul de la facultate care parca i-a aruncat azi un zambet trecator, de conversatiile eterne despre barbati si comportamentul lor la indigo. 

Imi lipseste formula intreaga, imi lipseste esenta adevarata. Uneori am impresia ca s-a pierdut pe drum, insa apare o raza de speranta, un comentariu stupid,  o evaluare a nr de kg al iubitilor, ale noastre sunt tabu :).  Unde sunt discutiile elaborate despre sex, despre curcubee, floricele si culori, despre I never had an.. sau I always have one?

Mi-e dor de energia de alta data, de naivitatea fiecarei clipe traita la maxim. Uneori am impresia ca nu mai cream amintiri, ca avem doar ce a fost, ca ne-am plafonat intr-un univers comod, de rutina, inca care ne pierdem pe noi insine. 

Oare unde suntem noi? Cele care eram? Unde sunt Brilliant Bugs? Unde e magia? Sper ca inca o mai purtam in noi si are nevoie doar de un polish pentru a iesi la iveala.

Kiss for all my girls.

Pagina următoare »