hello world, this is me :)

Si versurile:

Life, oh life, oh life, oh life,
doo, doot doot dooo.
Life, oh life, oh life, oh life,
doo, doot dooo

I’m afraid of the dark,
‘specially when I’m in a park
And there’s no-one else around,

Ooh, I get the shivers
I don’t want to see a ghost,
It’s a sight that I fear most
I’d rather have a piece of toast
And watch the evening news
(Repeat Chorus)

I’m a superstitious girl,
I’m the worst in the world
Never walk under ladders,
I keep a rabbit’s tail

I’ll take you up on a dare,
Anytime, anywhere
Name the place, I’ll be there,
Bungee jumping, I don’t care!
(Repeat Chorus)

life, doo, doot dooo
doo, doot dooo

So after all is said and done
I know I’m not the only one
Life indeed can be fun, if you really want to

Sometimes living out your dreams,
Ain’t as easy as it seems
You wanna fly around the world,
In a beautiful balloon

 

1 mai muncitoresc

De 1 mai sunt la mare. Asa e traditia. O sa ma gasiti probabil pe plaja, intr-o ipostaza boema,admirand marea diamantata de picurii de ploaie ce se anunta ca vor curge valuri, valuri din cer. 1 mai fara mare e ca ciocolata fara lapte: iti lasa un gust amar, da o inghiti ca nu ai de ales.

Primul 1 mai a fost acum nu mult timp, daca numar anii imi ies vreo 3 doar. Plecati cu bagaje in spinare, aproape pierdut trenul din cauza de prieten intarziat, cu cateva ramasite de bancnote primite ca subventie anuala de la creatorii nostrii, mama si tata dar cu tineretea in oase , dornici de a vedea marea cu orice pret, chiar daca am fi adunat sticle goale aruncate pe plaja si le-am fi dus la garantie ca sa avem ce manca. Odata ajunsi in tren, zambetul ne-a tintuit destul de mult timp intr-o stare melancolico-meditativa pana cand domnu’ nasu controlorul ne-a trezit din amorteala. Nu, nu ne lipsea biletul caci eram tineri onesti, ci doar gresisem trenul. Luasem unu cu destinatia Galati. Macar de am fi avut unditele la noi sa pescuim un peste in balta Brailei si sa il vindem in piata ca sa facem rost de bani pentru biletul de intors. Coboram din beleaua de tren ce nu a suierat destul de tare ca sa ne dam seama ca nu ajunge la mare. Destinul se impotrivea dar noi aveam drumul nostru. Am ajuns sleiti de puteri, dupa vreo 3 trenuri schimbate si vreo 4 ore de cautat cazare, intr-o camera fara rigips, cu juma’ de pardoseala si 2 paturi arcuite de vreme.Dar am vazut marea. Am stat in Vama, am mancat clatite si gogosi, am savurat fiecare bataie de briza, am luat niste nsip in borcan si ne-am intors intr-un tren supraaglomerat, lipiti unul de altul ca aluatul de placinta din compozitie intr-o uniune siropoasa.

Acum ma duc iar de 1 mai la mare. De data asta intr-o masina, cu cazarea la hotel pregatita din avans. Singura tradare a trecutului este plita electrica si supele chinezesti ce umplu portbagajul. O sa ploua. Si ce. O sa imi iau pelerina. Dar tot o sa vad marea.

 

Cum am trait cutremurul

Toate bune si frumoase, ma intorc aseara de la clasica intalnire in Pizza Hut cu MagicNumber 7. Si, ca tot omul, primul meu gand cand intru in casa e sa ma duc in (vorba lui Caragiale) „incaperea unde nu intra decat o singura persoana„. Bun, astea fiind zise, ma sed comod, si deodata simt ca parca incepe sa se miste. Primul meu gand a fost „Ba, ce mama dracu, ca doar n-am baut nimic!”. Al doilea gand, cand am vazut ca se misca masina de spalat, a fost „Oh, rahat!” (o injuratura potrivita, avand in vedere camera in care ma aflam). Nu trec 2 secunde, ca da mama navala in baie tipand „E cutremur, hai sub tocul usiiiiiiiiii!”. Eu, cu pantalonii in vine, cu o mana incercam sa-i ridic, de o mana ma tragea mama sub usa. Incerc sa-i explic femeii ca nu e tocma bine sa stai sub tocu usii la cutremur si o trag langa o comoda (scunda si plina cu carti, ca nu se face pilaf cand pica ceva peste ea). Mama se aseaza si striga „Repede, ghemuieste-te in pozitia fetalaaaaaaaaaaaa!!”. Pe mine ma apuca, bineinteles, rasu. In timpu asta, tata striga din partea cealalta a casei „Fi-meo, stai linistita„, io ii raspundeam, tot strigand „Ai gresit adresa, incearca la mama!„. Mama striga la tata „Nu sta langa geaaaaaaaaaaam!!”. Tata raspundea „Stau in paaaat!” (patu fiind langa geam). Na, si cum incepu, asa se si termina. Adica repede.

Si incep sa calmez partea feminina a autoritatii tutelare explicandu-i ca blocul nostru e facut dupa ’77 si ca rezista la un cutremur de 8 grade, si ca degeaba ne ghemuim noi in sufragerie langa comoda, ca daca e sa pice si prin vreun miracol sa supravietuim, pana ne gaseste pe noi cineva….sticle de apa n-avem, mancarea e in frigider (note to self, cand mai vine vreun cutremur, camera potrivita in care sa te ghemuiesti langa ceva e bucataria), iar trusa de prim ajutor e impartita in toata casa….spirtu e in baie, bandajele sterile intr-o parte a sufrageriei si la mine in camera (io sunt predispusa catre accidente), si medicamentele in cealalta parte a sufrageriei.

Si imi aduc aminte de celelalte 2 cutremure pe care le-am trait. Unul a fost prin ’91 parca. Pe la pranz. Venise mama acasa, se dusese sa se culce. Eu incercam sa fac la fel la mine in pat. Si la un moment dat incepe sa se miste. Io, cu logica de fier a unui copil de 6 ani zic „Hopa, sa vezi ca am sarit prea mult inpat de dimineata si s-au stricat arcurile! Sa vezi cata bataia imi iau de la tata cand vine!” (eu la varsta aia eram spaima peretilor – colorati cu carioca, a geamurilor – sparte cu mingea, si rupsesem deja patul o data sarind in el cu vecina-miu). Intra mama ca o vijelie la mine in camera, ma smulge din pat cu tot cu patura si ma duce sub tocul usii. Io, curioasa ca orice copil :” Da de ce se misca? Da ce e aia cutremur? Da de ce stam langa usa si nu iesim?„, mama, exasperata ca nu reusea sa-si faca rugaciunea din cauza vorbariei mele imi zice sa tac, la care eu ofuscata :”Da de ce? Daca tac se opreste???„. Bineinteles, dupa …am iesit in strada (eu foarte fericita ca ma mandream cu pijamaua mea cea noua) si ne-am plimbat vreo 2 ore pana cand s-a gandit mama ca nu mai vine vreo replica.

Alt cutremur am prins acu vreo 2 ani. Noaptea. Eu ma culcasem, si la un moment dat simt ceva dubios. In starea aia dintre somn si trezire, stau eu si ma gandesc, incercand sa-mi dau seama daca ma misc sau nu. Cand stabilesc faptul ca eu nu ma misc, ci se misca patu, zic „Ba,s a vezi ca e cutremur„. Si cu aceeasi logica profunda din starea aia de somn, zic sa ma uit la lustra sa vad daca se misca. Ce dumnezeu sa vad ca era bezna. In fine, aud cum striga mama „Cutremurrrrrrrrr!”. Ies si io din camera, cu ochii carpiti, mama bineinteles, ma trage sub tocul usii. Eu eram foarte fascinata sa ma uit cum se misca biblioteca. (Stau la etaju 7 si se hatzane blocu ca plopu pe furtuna)

Mama cica  „Roaga-te„.

Io „Mai bine ma duc sa iau o sticla de apa„.

Si apare si tata din dormitor, scarpinandu-se in cap: „Ce-aveti ma de stati ghemuite asa?„.

Mama „Nu simti, e cutremur!!!„.

Tata „Fuse si se duse, ca s-a terminat!”

Pe principiul…daca e sa pice, pica…si nu ma ajuta la nimic daca fac un atac de cord inainte sa vad daca supravietuiesc sub daramaturi. Sau daca incerc sa sar pe geam de la etajul 7 la prima zgaltaiala. Noi sa fim sanatosi!!

 

remember this

 

de ce mananc supa la plic

Lumea a devenit un produs instant, avem mancare instant, haine instant, dorinte instant si o viata instant.
Traim ancorati in prezent si avem pretentia ca totul sa se intample in aceasta clipa, dand din picior ca un domnul Goe modern, cerand ca visele noastre sa se realizeze in clipa in care ne-am dat seama ca le dorim.
Am uitat sa mai visam si ne-am pierdut nebunia, am uitat sa ne mai ratacim prin vise si sperante si calatorii virtuale pe meleaguri inca nedescoperite sau inexistente.
Va propun sa pornim la drum prin Fantasia, intr-o poveste fara de sfarsit

 

Walking on sunshine

Dedicatie speciala pentru Magic no. 7 si Brilliant Bugs 🙂

 

Things i miss…

Trece timpul si odata cu el, parca trec si lucrurile care ne faceau sa radem. Mi-e dor de naivitatea unui boboc derutat in noua lume a studentiei, de naivitatea in speranta ca maine va fi mai bine, ca maine vom creste mari si vom schimba ceva. Mi-e dor de vremea cand o zi parea lunga cu un seminar si doua cursuri de seara, dintre care unul nu prea se punea intrucat o zi senina cu soare nu se petrece intauntru. Remember? O bluzita, o fustita si diverse accesorii ne asteptau pe magheru… Le auzeam strigatul din fundul salii reci si intunecate de curs. Parca ma chema inghetata… Hmmm, ce vremuri bune.

Viata de student pare asa departe, uneori ma gandesc ca au trecut vreo 5 ani, insa realitatea este alta… Imi lipsesc petrecerile in pijamale cu clatite, spaghete si cipsuri, cu fata obsedata de curatenie care nu putea sa doarma la 4 dim daca nu era curat in camera, de cea care statea cu … in gura- de fapt cred ca erau mai multe, ca doar ne placeau discutiile de genul asta, doar experimentam si noi experientele altora. Imi lipsesc noptile pierdute aiurea, purtand conversatii elaborate despre ultimele diete eficiente, despre colegul de la facultate care parca i-a aruncat azi un zambet trecator, de conversatiile eterne despre barbati si comportamentul lor la indigo. 

Imi lipseste formula intreaga, imi lipseste esenta adevarata. Uneori am impresia ca s-a pierdut pe drum, insa apare o raza de speranta, un comentariu stupid,  o evaluare a nr de kg al iubitilor, ale noastre sunt tabu :).  Unde sunt discutiile elaborate despre sex, despre curcubee, floricele si culori, despre I never had an.. sau I always have one?

Mi-e dor de energia de alta data, de naivitatea fiecarei clipe traita la maxim. Uneori am impresia ca nu mai cream amintiri, ca avem doar ce a fost, ca ne-am plafonat intr-un univers comod, de rutina, inca care ne pierdem pe noi insine. 

Oare unde suntem noi? Cele care eram? Unde sunt Brilliant Bugs? Unde e magia? Sper ca inca o mai purtam in noi si are nevoie doar de un polish pentru a iesi la iveala.

Kiss for all my girls.

 

nebunul de alb

„Si te iubesc cu mila si cu groaza
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra pentru vesnicie”

Astazi ma obsedeaza aceasta melodie:

Versuri: Adrian Paunescu

Interpret: Emeric Imre

 

Tema iubirii si a naturii

Lasand deoparte interviurile si job hunting-ul ( de parca nu as avea eu destule pe cap) o sa vorbesc putin despre viata de liceean ( he, he, mai tineti minte dragele babei:).

Luam un exemplu concret: se ia o sora, ingamfata, aranjata si tocilara emancipata ( ca deh nu se mai poarta tocialri cu ochelari cu lentilele cat borcanele, cu fustita pana la glezne si fara pic de boiala pe fata) si se intalneste regulat in cadrul aceluiasi domiciliu, zi de zi se suporta spre disperarea neuronului.

Acum tocilara emancipata este aranjata, machiata, coafata cu pretenti si eticheta. Se face liniste cand se invata, nu ai voie sa intrebi, sa intrerupi, sa-ti faci unghile, sa te dai pe net sau sa te uiti la tv, ca deh, tre sa luam 10, sa intram la facultate si sa luam bursa ( bineinteles ca nu o sa aiba nicio restanta in facultate, abia astept sa vad si asta). Oricum nu e Smeagol 2, doar din punct de vedere intelectual, nu si fizic:D, garantez.

Si uite asa, dupa ce ca angajatorii s-au pus pe mine, mai tre sa suport zilnic toanele unei pustoaice de 18 ani cu fluturasii ei. Asadar, in casa stingerea se da la 23:00, cel tarziu, nu conteaza ce vrei tu, din acel moment nu ai voie sa zici nici pss, trezirea dupa caz se da intre 5 si 6:30. Ne trezim la 5, daca avem teza la romana si bineinteles ca tre sa mai repetam, iar la 6:30 atunci cand trebuie sa ne facem parul cu placa si bineinteles sa ne boim. Si inca ma intreb ce a fost in capul meu cand la varsta de 5 ani am scris berzei. Nimic probabil,eram un copil si acum platesc pentru asta.

Mai jos o sa va reamintesc ce inseamna invatat pentru bac:

„Lirica erotica eminesciana cuprinde doua faze distincte ale creatiei, privind exprimarea sentimentului de dragoste. O prima faza asa-zisa naturista, ilustreaza imaginea luminoasa, optimista a iubirii, momentele fericite se asociaza cu un cadru natural, aflat in deplina armonie cu starile sufeletesti ale poeturui ( ” Dorinta”, „Lacul”, ” Sara pe deal”)
A doua etapa a liricii erotice se defineste prin profunzimea filozofica a sentimentului de iubire, ceea ce da creatiilorr din aceasta perioada scepticism, melancolie, provocate de o dezamagire a poetului, aflat mereu in cautarea idealului de iubire”

Eh, parca a doua faza este mai aproape de realitate. Concluziile le trageti voi.

 

Barbatul ideal

Nu-mi sariti in cap spunandu-mi ca nu exista, ca atata lucru stiu si eu!!! (N-ar fi dragut totusi sa existe…..*inapoi la realitate*)

Avand in vedere ca viata mea deocamdata sta pe loc, si aia emotionala si aia profesionala, nu pot decat sa fac exercitii de imaginatie ca sa am ce scrie. Si astazi mi-am adus aminte de toate personajele de care am fost indragostita intr-un moment sau altul al vietii mele. (Si pentru ca vorbim de tema idealului, bineinteles ca si personajele de care va vorbesc sunt fictive….Oricum eu am prostul talent sa visez mai mult decat sa traiesc, asa ca nu e de mirare!)

Primul de care imi aduc aminte ca m-am indragostit a fost Benji Price….Benji Price era portar (si motivul pentru care a inceput sa-mi placa fotbalul) …..bineinteles, daca nu v-ati prins, Benji era un personaj de desene animate. Cred ca aveam 8 sau 9 ani in perioada aia (desigur, pentru ca chiar credeam ca un portar care se arunca in stanga atunci cand mingea este sutata in dreapta lui poate salva golul impingadu-se cu picioarele in stalpul portii pentru a ajunge in partea care trebuie…). Ah, vremurile cand vedeam desene pe posturile italienesti, dimineata, la pranz si seara… Dar divaghez…Benji era arogant, mandru, incapatanat si sigur pe sine, dar sincer si loial, si dupa 13 ani (inainte sa-mi downloadez tot serialul de pe internet), singurul lucru pe care mi-l aduceam aminte era un episod in care Benji apara toata partida cu o glezna scrantita. Ah, I had romantic dreams about him all through middle school…Come to think about it, my first boyfriend was kinnda like him…

Un pic mai tarziu (nu cu foarte mult, e adevarat), m-am indragostit de pirati….intai Sandokan si apoi Ferrante Albrizzi (sau Malasorte….din versiunea italieneasca a „Piratilor din Caraibe”….a, nu, sigur ca Nicholas Rogers nu avea nici o legatura cu pasiunea asta *stergandu-mi un firicel de saliva…unde naiba oi fi pus servetelele?*)Eram in perioada mea de aventuri, visam sa navighez in apus de soare pe o corabie de lemn, cu toate panzele sus (no pun intended :D)….Din aceasta perioada: Old Shatterhand, Athos, Ursu din Ciresarii…Ah, those were the good years….Cred ca de fapt incepusem sa descopar …virilitatea 😀

Peste cativa ani, in perioada adolescentei, m-am indragostit din nou. De data asta de un personaj dintr-o carte, care, culmea, semana destul de bine cu „prima pasiune”: Rhett Butler. Si acum, la 24 de ani, Rhett este modelul ideal al barbatului (si nu, nu are nimic de-a face cu Clark Gable). Cartea mea cu „Pe aripile vantului” este facuta ferfenita de atatea citiri (intr-un timp puteam sa citez pasaje intregi fara sa respir), si filmul l-am vazut de 10 ori (versiunea intreaga, aia de 4 ore). Stau si ma gandesc acum ca am fost destul de consecventa in gusturi in „tinerete”. Aveam ce-aveam cu tipii aroganti, singuratici si introvertiti, lucru care nu s-a schimbat radical pana in ziua de azi…adica mai exista mici modificari pe ici pe colo…dar datele esentiale raman aceleasi.

De vreo 2 ani, de cand am redescoperit M*A*S*H (vizionat nesanatos de des conform anumitor persoane – all hail the power of torrents!!!!), m-am indragostit de Hawkeye. De idealismul lui mai ales (poate pentru ca se potriveste cu al meu), de felul in care vorbeste despre lucruri serioase intr-un mod foarte…colorat si neserios, de pasiunea cu care crede in idealurile lui, de umorul lui, de compasiunea lui, de modul in care incearca sa faca ceea ce trebuie si de modul in care incearca sa-si pastreze sanatatea mintala, a lui si a celorlalti, intr-o situatie pe care o uraste, de faptul ca este constant cu sine insusi si nu se conformeaza nici regulilor si nici parerilor altora.

And my latest crush, although no one tops Hawkeye is….Edward Cullen (yes, I like Twilight, get over it!!!)

I know I sound like a giddy schoolgirl, but it’s nice to dream!!! And at this point, dreams are all I have.

Daca ar fi sa simplific totul intr-o formula matematica, barbatul ideal pentru mine ar insemna 50% Hawkeye, 20% Rhett Butler, 20 % Edward Cullen si 10 % Bear Grylls (the „adventure” factor still rates high in my book)

As vrea sa le invit si pe celelalte fete sa ne povesteasca despre barbatul ideal in viziunea lor si despre personajele fictive de care au fost indragostite intr-un moment sau altul.

Haideti, fetelor, ridicati manusa!! 😀