M*A*S*H

Stiu, a trecut ceva timp de cand am inaugurat categoria „filmul saptamanii”, si mai sunt datoare cu cateva posturi. Asa ca sa incepem sa ne platim datoriile.

Saptamana asta am sa va povestesc despre filmul meu preferat din toate timpurile. M*A*S*H.

Cred ca toti cei care ma cunosc se intreaba cum de n-a fost asta primul post in categoria “filmul saptamanii”. Well, what can I say, I like to surprise you people!!

M*A*S*H este filmul (ma rog, serialul) pe care il ador si pe care as putea sa-l vad oricand, oriunde, oricum. Ma uit la el cand sunt suparata, cand sunt vesela sau cand lumea imi spune ca sunt prea indealista, facandu-ma sa ma simt ca o ciudatenie a naturii.

Ma uit la el ca sa-mi aduc aminte ca exista persoane extraordinare, si ma uit la el mai ales ca sa nu uit ce fel de om vreau sa devin.

Stiu ca e diferit de majoritatea filmelor in care actiunea se petrece in razboi. Am vazut saptamana trecuta Casualities of War (si povestea mi-a cam intors stomacul pe dos) si  diferentele sunt ca de la cer la pamant…dus si intors…de cateva ori.

Pe scurt, povestea e in felul urmator (pentru cei care n-o cunosc): un spital de campanie, o unitate chirurgicala in mijlocul Razboiului din Coreea, cu oameni care incearca sa nu-si piarda mintile in timp ce salveaza vieti, cu oameni care incearca sa-si faca coltul de lume mai bun, care ajuta pe oricine, oricand, cu glume si farse “de armata” si cu multe multe momente induiosatoare.

Alan Alda face un rol absolut extraordinar, poate cel mai bun din toata cariera lui (care nu e de loc scurta). Stiu ca am zis ca in general nu analizez “prestatia actoriceasca”, dar este imposibil ca vazand serialul sa nu te indragostesti de personajul pe care il joaca. Are fenomenalul talent sa te atraga, sa te faca sa simti ce simte el….plangi cu el, razi cu el, te infurii sau te imbeti cu el. Este imposibil sa nu te atinga, sa nu-ti ramana ceva din el. Este imposibil sa nu te inragostesti de idealismul lui Hawkeye. Sa nu tremuri de indignare alaturi de el atunci cand se ia la tranta cu metodele mai …”neortodox” ale armatei, sau cu „latura intunecata” a oamenilor.

E imposibil sa nu te indragostesti de  ironiile subtile, sau de “bezmetizmul” lui Henry Blake, de umorul sec si de figura sfatoasa a lui Potter, de zambetul stramb al lui Trapper,  de blandetea lui BJ sau de parintele Mulcahy (un bun catolic, si totusi deloc plictisitor). Ca sa nu mai vorbesc despre rochiile si smecheriile lui Klinger, de ingenuitatea lui Radar, de pasiunea lui Margaret si chiar de  aroganta lui Winchester.

Oamenii astia sunt reali, au calitati si defecte, fac greseli si lucruri extraordinare, ii simti, ii cunosti pentru ca esti ca si ei.

Sunt in jur de 250 de episoade si eu stiu majoritatea replicilor pe de rost, si totusi n-o sa ma plictisesc prea curand sa ma uit la aceasta minunatie.

 

Prima zi de munca

Da!

In sfarsit campul muncii m-a adoptat la sanul sau, ca un parinte binevoitor catre fiica sa risipitoare (incep sa sun ca sor-mea :)), si dupa aproape 2 ani de leneveala si dulce trezire la ora 12, astazi am intrat si eu in randul oamenilor responsabili.

Ziua a inceput promitator:

Tata: „Hai, trezeste-te ca e 6:30″

Eu, zvarlind perna in directia generala din care venea vocea: „Nu recunosc decat o ora 6 pe zi, si asta nu e aia!”

Acestea fiind zise, mi-am adus aminte ca trebuie sa-mi fac parul si sa ma machiez, asa ca am catadicsit sa ma ridic. Stiam ca va fi o zi buna in momentul in care m-am incurcat in plapuma, am cazut din pat si am ratat podeaua.

Toate bune si frumoase, ma fac gigea si ma indrept catre servici. Dupa o ora ajung, si fac si eu ca Imparatul Verde: „Ba, da departe mai lucrez!!!”

In fine, fac cunostinta cu colegii (retin fix doua nume, la restul zambesc frumos si dau din cap), tre sa intreb unde e buda, sa astept ITstu sa-mi faca mailul (de parca eu n-as fi stiut sa-l fac), zic vreo doua de bine si de neamuri cand descopar ca pagina de yahoo e blocata si la fel si meebo, imi fac ochii ca la girofar incercand sa invat programele interne din miscarie rapide ale colegelor, neuronul protesteaza din cauza de lipsa de cofeina si de tutun cat timp incearca sa memoreze din prima toate detaliile programului pe care va trebui sa-l vand.

Respir, inspir, trec 2 ore. Deja gandul meu incepea sa zboare catre placerile nebanuite provocate de coborarea sinuasa a fumului catre plamani, de mangaierea gingasa a fumului in timp ce urca pentru a fi explulzat pe nedrept in aerul rece de afara, si dandu-mi seama de gandurile lirice provocate de un gest atat de prozaic precum este fumatul, realizez ca a trecut prea mult timp de cand am inhalat ultima gura de tutun, si planuiesc o corectare a situatiei. Insa aflu ca managementul este mai putin liric decat mine si se incrunta in fata unor asemenea obiceiuri. Cu alte cuvinte fumatul e banat in timpul programului.

Pierzandu-mi motivatia de a trai, ma asez din greu la loc pe scaun si ma uit la ceas: ora 11. Crap!

11:42 – Incep sa am ganduri prietenoase fata de momentele din liceu in care ne strangeam 8 fete langa geamul de la baie ca sa fumam. Inspectez budele, dar sunt prevazute cu sistem de detectare a fumului

12:23 – Ecranul calculatorului pare a fi inghitit de un nor gingas de fum straveziu. Raman pierduta in spatiu admirand unduirea delicata a norisorilor gri, minunandu-ma de nuanta lor argintie atunci cand intalnesc cate o raza de soare ratacita. Inspir adanc, cu narile fornaind ca o iapa in fata unui cotor de mar gustos, incercand sa adancesc senzatia paradisiaca a fumului.

12:35 – Realizez ca bat campii intr-un stil barbar. Incerc sa ma comport profesional. Nu-mi iese.

13:18 – Strecor nevazuta pachetul de tigari in cizme si o iau la fuga spre lift.

13:23 – I finally feel human again.

13:24 – Ma arunc asupra taskurilor zilnice cu un entuziasm nemaintalnit, degetele mele zboara de-a lungul tastaturii, internetul face eforturi sa tina pasul cu mine, ochii mei deslusesc fiecare detaliu.

15:06 – Privesc cu jind un geam deschis in coltul biroului. Socotesc unghiurile de vizibilitate si realizez ca nu pot sa trag 2 fumuri fara sa ma vada cineva. Incerc sa ma impac cu soarta-mi cruda.

15:48 – Colega din fata mi-a citit suferinta, si s-a oferit sa puna sare pe ranile mele. Aflu ca si ea fumeaza si ii spun ca ii iert orice daca imi descrie senzatia, pentru ca eu am uitat-o.

16:25 – Estimez care ar fi sansele sa primesc premiul Nobel pentru creativitate daca reusesc sa inventez tutunul lichid care poate fi introdus intr-o perfuzie. Arunc un ochi la mainile mele si ma demoralizez: eu nu am vene destul de vizibile incat sa-mi administrez singura perfuzia.

16:53 – Capitulez si ma indrept spasita catre lift.

17:00 – Ochii imi sunt limpezi, zambetul e la locul lui chiar daca gloss-ul s-a dus de mult, degetele mele fac furori pe taste.

17:59 – incep numaratoarea inversa, socotesc cate tigari pot suda de la sediul firmei pana la metrou. La naiba, doar 5!!!

19:08 – Intru in casa racnind ca din gura de sarpe „Baiete, sari cu bricheta ca tre sa fumez!!!!!!!!!!” („Baiete” fiind apelativul pentru partea masculina a autoritatii-mi tutelare)

23:10 – Am fumat o treime de pachet de tigari, am facut o baie cu spuma (n-am avut spuma de baie cu aroma de tutun, am folosit-o pe cea cu aroma de mure), si ma uit la meci. Viata e din nou frumoasa, dar doar pana maine de dimineata cand o sa trebuiasca sa ma trezesc la 6 ca sa-mi fac parul.

Noapte buna

 

 

Euphemisms

Vad ca suntem intr-o dispozitie amuzanta astazi, asa ca pentru a fi in randul lumii, am sa merg si eu in aceeasi directie.

V-ati intrebat vreodata cum sa faceti sa fiti subtile atunci cand vreti sa va anuntati iubitul ca sunteti intr-o „perioada delicata”? S-au gandit altele, si iata rezultatele brainstorming-ului:

Miss Scarlett’s Come Home to Tara

Trolling for Vampires

A Dishonorable Discharge from the Uterine Navy

Saddling Old Rusty

Feelin’ Menstru-riffic!

Clean-Up in Aisle One

Massacre at the Y

T-Minus 9 Months and Holding

Game Day for the Crimson Tide

Panty Shields Up, Captain!

Taking Carrie to the Prom

Playing Banjo in Sgt. Zygote’s Ragtime Band

Ordering l’Omelette Rouge

Arts and Crafts Week at Panty Camp

Rebooting the Ovarian Operating System

Aunt Floe is visiting

 

Educativ

Azi mi-am petrecut o buna parte din timp in cimitir. (Nu, nu sunt nevasta lui Dracula)

Asteptand sa-mi vina rudele pentru clasicul ritual de parastas, tamaiere, greblat uscaturi si inlocuit apa la flori,  si fiind in pana de telefon mobil si MP3 Player, n-am avut altceva mai bun de facut decat sa sad pe o banca si sa privesc, si am observat urmatoarele:

Cum o fi sa ai capela cu pereti de sticla, pictati cu ingeri aurii de 2 metri, coloane aurii si siruri-siruri de beculete colorate atarnand din tavan pe langa peretii din sticla? In primul rand ca au trecut si Craciunul si Pastele. In al doilea rand ca exista oarecari diferente intre o capela si bradul de Craciun: amandoua sunt elemente decorative,  dar sunt cu greu interschimbabile. Probabil ca asa un mormant ar face furori in Las Vegas, dar nu si in cimitirul Reinvierea.

„Legea junglei” se aplica cu succes la femei batrane in cimitire. Suna a film de prost-gust nu?

Locatia: Cimitirul Reinvierea

Data: azi, 15 august 2009

Actori: Doua doamne trecute bine de 60 de ani. O tanti cu par negru ca pana corbului (si 4 centimetri de radacini albe ca neaua, probabil o variatiune a stilului Cruerlla DeVille), si o tanti cu incheieturile umflate de artrita, dar cu suflet de amazoana.

Actiunea: Tanti 2 umplea bidonul de apa de la cismea. Tanti 1 voia sa se spele pe maini. Pentru ca bidonul era mare, Tanti 1 decide sa-si bage mainile sub cismea. Tanti 2 ii spune sa astepte, primeste replica „Ce Dumnezeu sa astept?!”. Tanti 2 infige mai teapan bidonul sub robinetul cismelei, Tanti 1 infige mainile in bidon, dupa care ii pune un placaj demn de orice fundas de fotbal american lui Tanti 2. Tanti 2 tipa „Ti-am zis sa astepti!!!!!!!!!!!!!”, urlet urmat de golirea continutului bidonului in capul lui Tanti 1.

Cu tot respectul pe care il am pentru morti si pentru lacasele de cult, apropape ca am cazut de pe banca razand.

Traim in Romania

 

Cautari

Avand in vedere ca am revenit dupa o lunga pauza in viata blog-ului, am stat si m-am gandit cum sa-l facem mai popular. Drept pentru care am inceput sa ma uit sa vad ce cauta cititorii de ajung aici….stiti cum e, trenduri, preocupari, trebuie sa fim in rand cu lumea. No si iata exemple:

lucru manual filmulete – baga acu, scoate acu, taie ata, baga ata, ce-ti mai trebe filmulete?

unde tre sa ma duc pt somaj in sacele – probabil in sacele, daca nu, incearca la New York

o mie de moduri sa mori – sincera sa fiu cred ca-ti ajunge unul singur

mata de copil handicapat – inca n-am copii, si nici copil nu mai sunt, asa ca am impresia ca ai gresit adresa. Inecarca alaturi

ce strica omul cu mana lui – lucru manual se cheama….vorbeste cu ala de a cautat „filmulete lucru manual”, poate te lamureste

cum arata putele ? –  daca nu stii pana la varsta asta, ai trait degeaba

cum trebuie sa fie fata buna inpat – sa stie gramatica in primul rand…apoi singurul lucru care conteaza este entuziasmul

apuc de tenis – de unde il apuci?

ecran albastru psyhical – ha?

iubite ale lui nicholas rogers – as vrea eu sa fiu, dar jur ca nu sunt

concluzii despre tema iubirea – concluziile sunt multe, io zic sa nu te mai gandesti,ca o sa te doara capul

cerinte pentru a fii angajat meteorolog – sa ai gatul puternic, sa poti sa stai toata ziua cu capu’n sus sa te uiti pe cer. Sa ai vocea puternica, sa dai alarma cand incepe sa picure

oamenii lui rhett butler – el insusi este oamenii sai

omul pe lantul trofic – se amageste ca e in varf, dar iti spun eu ca nu e!

kit de supravietuire la facultati – tutun, handsfree, bere si prezervative

ce gandesc barbatii despere tine caterinca – sincera sa fiu nu stiu, dar o sa incerc sa aflu

ochelarii cu stergator – stergator de ce?de parbriz, de fund?

 

Ochii-n patru

Ei bine, m-am intors!!!

Dupa o perioada de tacere (ceea ce nu-mi sta in fire), colaborari nereusite (veti intelege in posturi viitoare) si pur si simplu minunari si incercari de a lumina meandrele sinapselor mele misterioase, revin cu ultima povestire din domeniul job hunting-ului. Copyright, my BFF.

Distinsa domnisoara in cauza, dorind sa-si upgradeze masina, se hotaraste sa-si caute un nou job. Si da iama in Ejobs. Satisfacuta de rezultatele cautarilor, incepe sa apese cu entuziasm butonul „Aplica”. Nu trec 2 zile, ca primeste un mail pentru postul la care aplicase. Deja se pregatea sa desfaca sampania, se gandea cum sa-si scrie scrisoarea de demisie si eventual cum sa lase laxative in borcanul de zahar pentru cafea, ca sa aiba ultimul cuvant in diversele dispute cu colegii care au avut loc de-a lungul timpului.

Si mail-ul suna in felul urmator:

„Dear miss,

Thank you for the interest in working with us. In order to step into the second selection phase please answer the following question:

Are you aware that you applied for a job in Afghanistan?”

Morala: Uitati-va cu atentie la posturile pentru care aplicati, altfel va puteti trezi in celalalt capat al lumii!!

 

A innebunit HR-ul!!!

Pentru ca viata mea profesionala consta in navigarea pe internet in cautare de joburi, de asta o sa se lege si post-ul meu de astazi.

Stand eu frumos in fata calculatorului si frunzarind site-urile de joburi (pentru ca, nu-i asa?, vine cutremurul si trebuie sa fac rost de bani in caz ca imi crapa tencuiala), am descoperit un nou trend in cerintele de angajare: SA NU FUMEZI. Acuma ma scuzati, s-ar putea sa fiu eu un pic partinitoare, avand in vedere ca intru in cel de-al 8lea an de relatii amoroase cu tutunul, da asta mi se pare o prostie. Inteleg sa mi se spuna sa nu fumez in birou, sau sa nu-mi iau pauze de tigara (diger mai greu, dar sa zicem ca inteleg). Dar nu inteleg ce treaba au ei cu sado-masochismul meu fata de plamanii proprii. Adica daca eu ma duc la interviu si le arat ca stiu sa imi fac treaba bine, dar cum ajung acasa sudez tigara de la tigara…asta inseamna ca n-o sa ma angajeze pe mine, ci eventual pe cineva care e mai prost pregatit dar nu fumeaza? WTF? Astea sunt criterii de angajare?

„- adaptare la sarcini de lucru schimbatoare;

– echilibru emotional;
– NEFUMATOARE”

„Anuntul contine interviu online cu 3 intrebari:

Cate tigari fumati intr-o zi?
A) nefumator
B) maxim 10
C) aproape un pachet
D) mai mult de 1 pachet”

Pai fratilor, asta v-ati gasit voi sa intrebati?? Asta e criteriul de alegere al CV-urilor? Ce s-a intamplat cu vremurile bune in care te angajau in functie de experienta, studii, capacitati?

Vorbeam adineauri cu Veverita Nebuna si-mi spunea ca poate ca cer nefumatori ca sa nu-si ia atatea pauze de tigara. Pai in cazul asta ar trebui sa treaca la cerinte de angajare si „fara probleme cu vezica”, ca si asa pot sa-mi iau multe pauze de mers la toaleta. Sau poate ca se ingrijoreaza ca fumand, as avea pretentia unui salariu mai mare. Eu stiu ca as putea sa merg ca o floricica la interviu si sa le spun „Tutun? Eu? Blasfemie!!! Niciodata!!!„, o data ce ma angajeaza doar n-o sa ma concedieze peste 2 zile pe motiv ca fumez. Dar nu imi place sa mint, si sincer s-au dus vremurile din liceu cand imi ascundeam pachetul pe lift ca sa nu mi-l gaseasca mama.

Alta cerinta este sa fii WORKAHOLIC. Cu alte cuvinte sa stai, sa muncesti, sa mananci si sa dormi la mama companie, eventual si pe un salariu de nimic. Eu inteleg oamenii pasionati de munca lor, dedicati, and all that shit. Da’ pana la urma o viata avem, si sincer bunica-mea deja se gandeste sa-mi croiasca rochia de mireasa, nu vreau sa ajung sa-i spun „No, thanks, I’m already married…to my job„. Inteleg si orele suplimentare (atunci cand e cazul), dar munca e munca si viata e viata. Iar cand vad un job in care se cere sa fii workaholic, deja mi se aprinde beculetul de alarma: „Ba, astia vor sa ma mut cu totul in birou si sa nu cracnesc daca programul de lucru e de la 7 la 23, iar sambata si duminica de la 8 la 22!”

A treia cerinta (pe care am vazut-o in cel putin 4 anunturi) este sa ai „ECHILIBRU EMOTIONAL”. Ce dracu inseamna asta? Sa nu izbucnesc in plans cand nu merge xeroxu? Sa nu fac dovada sindromului premenstrual cand ma streseaza seful? Si cum masurati voi asta? Macar imi dati niste teste sa ma distrez si eu raspunzand la intrebari? Sau ma credeti pe cuvant? Si daca e asa important pentru voi echilibrul emotional, cum stiti voi ca eu, Gigel sau Eurosina nu minitim cand spunem ca avem? Ca emotiile mele poa’ sa faca ca Hopa Mitica si sa vin sa ma angajati cu scopul precis de a va face viata un infern dovedindu-va ca NU am echilibru emotional. Dar daca am echilibru emotional si n-am studii ma angajati?

 

Pazea ca vine!!!

Bah, de trei zile numa de cutremur aud. Incepe sa devina de-a dreptul plictisitor, si ce e mai rau, baga spaima’n turma. Adica in populatie. Si astia-s prosti si cred. Ori n-au ei pic de bun simt, ori sunt eu usor inconstienta ca mi se falfaie.

Mai nou cica marele cutremur va fi in jur de 6-7 mai. Si pica tot….sau aproape…cica 80% din cladiri si nu stiu cate alte chestii. Motiv pentru care populatia se isterizeaza si risca infarturi sau atacuri cerebrale inainte sa experimenteze daca e sau nu e sa se hatzane. Tot online-ul vorbeste de „marele” Istrate, toate televiziunile vorbesc cu seismologi, mistici, epileptici cu viziuni, ghicitori in stele sau in rahat, care sa ne spuna ca o sa murim cu totii. Pana la urma oricine moare, oameni buni! Ca e cutremur, ca te lasa inima, ca aluneci pe gheata sau ca-ti pica in cap ghiveciul de flori al vecinei de la 3.

Maica-mea, de exemplu,  isi bate creierii sa se gandeasca unde sa plecam cateva zile la inceputul lui mai. Io si cu tata ne batem cu palmele peste frunte. De parca de asta avem noi bani acuma. Vazand ca nu prea are sanse cu noi, maica-mea insista sa-i caut lanternele si bateriile de rezerva sa le aiba la’ndemana.  I-am explicat logic ca nu lanterna este prima prioritate in caz ca pica blocu peste noi: „Nu poti s-o mananci, ma indoiesc ca lichidul de baterie este potabil si nu poti sa te bandajezi cu ea daca ti-a cazut tavanul in cap, dar macar te simti mult mai bine ca nu esti pe intuneric!„. Mama a fost uimita de logica mea, drept pentru care m-a insarcinat sa pregatesc o „geanta de urgenta”, kit de supravietuire sau bocceluta cu indispensabile pe care s-o avem pregatita langa usa in caz de cutremur. Am anuntat-o foarte serioasa ca primul obiect cu care voi incepe „trusa” va fi curpapirul (pe principiul „When fear is here, I want it near!” ).

Pe mine ma amuza ideea ca am ocazia sa ma uit la magazinele online de survival.….si sa pun in aplicare ce stiu de la Man vs. Wild. Mai ca mi-as cumpara un amnar…sau chibrituri waterproof? sau batoane luminiscente? pastile pentru potabilizarea (probabil ca asta nu e un cuvant, dar intelegeti voi ideea ) apei? Ce e la noi cam suge, americanii ne bat la popou in materie de echipamente din astea . Ceea ce ma face sa-mi amintesc de un status de messenger al unei colege din generala : ” Daca vine sfarsitul lumii…veniti in Romania, ca suntem cu 100 de ani in urma!„.  In fine. Am petrecut aseara 2 ore uitandu-ma pe site-urile lor de survival. Mai ca mi s-a facut pofta sa mai citesc o data US Army Survival Manual fm 21-76….V-am zis ca am pasiuni ciudate? 😛

Dupa ce a facut isteria cu lanternele, partea feminina a autoritatii tutelare a luat partea masculina la intrebari despre peretii de rezistenta ai apartamentului. Dupa ce i s-a explicat care sunt a fost foarte fericita, si s-a linistit pentru vreo jumatate de ora. N-am avut sadismul sa-i spun ca la cum e impartita casa si mobila noastra, nu suntem safe langa nici una din structurile de rezistenta.

Sa vedem cum arata rezistenta la mine in apartament:

– pilon de rezistenta in sufragerie: in dreapta geamuri, in stanga ditai bufetu umplut cu vesela mostenita de la bunica, vesela de la casatoria alor mei si colectia de picturi pe sticla ale mamei. Si bufetu e mai inalt ca mine. Ma indoiesc ca as vrea sa ma prinda un cutremur mare in zona aia, nu cred ca o ploaie de cioburi de sticla e chiar atat de placuta.

– Perete de rezistenta lung cat apartamentul (1):  in sufragerie pe o parte a peretelui e o biblioteca plina cu carti si geamuri de sticla inalta pana aproape de tavan, in partea cealalta canapeaua si un dulap suspendat cu usi de sticla si alte obiecte care se pot transforma in cioburi. Oi citi eu mult, da nu mi-ar placea sa am toata biblioteca in cap…la propriu vorbind;

pe hol…in peretele de rezistenta e camara (plina cu borcane, sticle, becuri, cele 4 rafturi de globuri si podoabe de pom, si diverse chestii inutile si periculoase….aici inca n-am apucat sa fac curatenie). Vis-a-vis e usa de la bucatarie care are pe aproximativ 80% din suprafata geam. Nici asta nu e un loc bun…pocneste geamu, poate explodeaza tevile de gaze, pica toata camara peste noi….

mai incolo pe hol: intr-o parte suntem lipiti de casa liftului, in cealalta e usa de la camera mea care si aia are 80% geam. Nici asta nu e buna, ca scarile si casa liftului pica primele, geamu se face praf, ne omoara cioburile.

si mai incolo pe hol (am un hol lung 😀 ): pe o parte dulapuri pana in tavan, pe cealalta parte 2 usi cu geamuri. Still no good.

– perete de rezistenta in dormitor (2): de o parte a lui e ditai dulapul, de cealalta geamurile si usa de la balcon. Hmmm….cioburi si ditai greutatea care sa pice peste noi…thanks, but no thanks!

– perete de rezistenta 1 si perete de rezistenta 2: astea se intersecteaza fix in WC-ul de servici. Care e spatiu de depozitare si nu mai incape in el nici un ac (nici aici n-am apucat sa fac ordine).

Concluzia: daca vine cutremuru’, am cacat steagu oricum!

Macar eu am motiv sa le raspund alor mei cand vin sa ma streseze ca e dezordine in camera: „La ce sa fac ordine, mama, ca daca vine cutremuru’ si pica, oricum se face dezordine si mai mare decat era, si nu-i pacat de munca mea?”

Acestea fiind zise ma gandesc sa ma duc sa ma spal pe cap si sa-mi fac unghiile….ca daca e sa supravietuiesc sub daramaturi, macar sa arat bine cand vin pompierii sa ma salveze….poate cine stie 😀

 

Cum am trait cutremurul

Toate bune si frumoase, ma intorc aseara de la clasica intalnire in Pizza Hut cu MagicNumber 7. Si, ca tot omul, primul meu gand cand intru in casa e sa ma duc in (vorba lui Caragiale) „incaperea unde nu intra decat o singura persoana„. Bun, astea fiind zise, ma sed comod, si deodata simt ca parca incepe sa se miste. Primul meu gand a fost „Ba, ce mama dracu, ca doar n-am baut nimic!”. Al doilea gand, cand am vazut ca se misca masina de spalat, a fost „Oh, rahat!” (o injuratura potrivita, avand in vedere camera in care ma aflam). Nu trec 2 secunde, ca da mama navala in baie tipand „E cutremur, hai sub tocul usiiiiiiiiii!”. Eu, cu pantalonii in vine, cu o mana incercam sa-i ridic, de o mana ma tragea mama sub usa. Incerc sa-i explic femeii ca nu e tocma bine sa stai sub tocu usii la cutremur si o trag langa o comoda (scunda si plina cu carti, ca nu se face pilaf cand pica ceva peste ea). Mama se aseaza si striga „Repede, ghemuieste-te in pozitia fetalaaaaaaaaaaaa!!”. Pe mine ma apuca, bineinteles, rasu. In timpu asta, tata striga din partea cealalta a casei „Fi-meo, stai linistita„, io ii raspundeam, tot strigand „Ai gresit adresa, incearca la mama!„. Mama striga la tata „Nu sta langa geaaaaaaaaaaam!!”. Tata raspundea „Stau in paaaat!” (patu fiind langa geam). Na, si cum incepu, asa se si termina. Adica repede.

Si incep sa calmez partea feminina a autoritatii tutelare explicandu-i ca blocul nostru e facut dupa ’77 si ca rezista la un cutremur de 8 grade, si ca degeaba ne ghemuim noi in sufragerie langa comoda, ca daca e sa pice si prin vreun miracol sa supravietuim, pana ne gaseste pe noi cineva….sticle de apa n-avem, mancarea e in frigider (note to self, cand mai vine vreun cutremur, camera potrivita in care sa te ghemuiesti langa ceva e bucataria), iar trusa de prim ajutor e impartita in toata casa….spirtu e in baie, bandajele sterile intr-o parte a sufrageriei si la mine in camera (io sunt predispusa catre accidente), si medicamentele in cealalta parte a sufrageriei.

Si imi aduc aminte de celelalte 2 cutremure pe care le-am trait. Unul a fost prin ’91 parca. Pe la pranz. Venise mama acasa, se dusese sa se culce. Eu incercam sa fac la fel la mine in pat. Si la un moment dat incepe sa se miste. Io, cu logica de fier a unui copil de 6 ani zic „Hopa, sa vezi ca am sarit prea mult inpat de dimineata si s-au stricat arcurile! Sa vezi cata bataia imi iau de la tata cand vine!” (eu la varsta aia eram spaima peretilor – colorati cu carioca, a geamurilor – sparte cu mingea, si rupsesem deja patul o data sarind in el cu vecina-miu). Intra mama ca o vijelie la mine in camera, ma smulge din pat cu tot cu patura si ma duce sub tocul usii. Io, curioasa ca orice copil :” Da de ce se misca? Da ce e aia cutremur? Da de ce stam langa usa si nu iesim?„, mama, exasperata ca nu reusea sa-si faca rugaciunea din cauza vorbariei mele imi zice sa tac, la care eu ofuscata :”Da de ce? Daca tac se opreste???„. Bineinteles, dupa …am iesit in strada (eu foarte fericita ca ma mandream cu pijamaua mea cea noua) si ne-am plimbat vreo 2 ore pana cand s-a gandit mama ca nu mai vine vreo replica.

Alt cutremur am prins acu vreo 2 ani. Noaptea. Eu ma culcasem, si la un moment dat simt ceva dubios. In starea aia dintre somn si trezire, stau eu si ma gandesc, incercand sa-mi dau seama daca ma misc sau nu. Cand stabilesc faptul ca eu nu ma misc, ci se misca patu, zic „Ba,s a vezi ca e cutremur„. Si cu aceeasi logica profunda din starea aia de somn, zic sa ma uit la lustra sa vad daca se misca. Ce dumnezeu sa vad ca era bezna. In fine, aud cum striga mama „Cutremurrrrrrrrr!”. Ies si io din camera, cu ochii carpiti, mama bineinteles, ma trage sub tocul usii. Eu eram foarte fascinata sa ma uit cum se misca biblioteca. (Stau la etaju 7 si se hatzane blocu ca plopu pe furtuna)

Mama cica  „Roaga-te„.

Io „Mai bine ma duc sa iau o sticla de apa„.

Si apare si tata din dormitor, scarpinandu-se in cap: „Ce-aveti ma de stati ghemuite asa?„.

Mama „Nu simti, e cutremur!!!„.

Tata „Fuse si se duse, ca s-a terminat!”

Pe principiul…daca e sa pice, pica…si nu ma ajuta la nimic daca fac un atac de cord inainte sa vad daca supravietuiesc sub daramaturi. Sau daca incerc sa sar pe geam de la etajul 7 la prima zgaltaiala. Noi sa fim sanatosi!!

 

De ce insista toata lumea sa faca recrutare?

Revin in forta cu ultimile experiente din cercul oamenilor someri….adica noi experiente la interviuri.

Azi cred ca am fost la cel mai ciudat interviu din toata viata mea (ceea ce e adevarat, nu e mult, avand in vedrere ca e abia al 6lea, dar stati sa cititi)

Deci, ma suna ieri unii de la o firma de publicitate, pentru un post de assistent marketing la care aplicasem acum vreo luna. Eu ma ud toata, si de dimineata incepe distractia: cauta hainele office (pe care nu le-am mai purtat de 1 an, noroc ca inca ma incap), aranjeaz claia de par intr-o forma decenta, nu te boi prea tare, gandeste raspunsurile la intrebarile capcana….na, pana mea, ritualul de dinainte de interviu. Plec constiincioasa cu o ora inainte de acasa, nu de alta, da’ interviul era in partea cealalta a orasului. Iau taxiul, ca nu stiam zona, sun poporu sa cer sfaturi si sa-i intreb daca au auzit de firma la care ma duceam…si hop, ajung. Cu 45 de minute inainte de ora de incepere. Toate bune si frumoase, dau de o banca in apropiere si ma apuc sa citesc ultimul numar din FCSB. (Fata prevazatoare, mi-l pusesem in geanta in caz ca ajung prea repede). Termin de citit la fix si o iau spre marea firma. Care era intr-o curte cu o spalatorie auto si un service. In fine.

Urc, zic la receptie cine sunt si de ce am venit si mi se spune sa astept. Si io astept. Trec vreo 15 minute, iese tanti care fusese inaintea mea la interviu si urmez eu. Intru la un gigel in birou. Zic „Buna ziua„, ma prezint, na, fata politicoasa. Prima bila neagra pentru gigel e ca nici nu s-a prezentat, nici nu mi-a dat mana. Trec peste asta, ma asez pe scaun, si astept. Si gigel imi zice „Vorbeste!”. Io clipesc de cateva ori si il intreb cu ce vrea sa incep si pe ce vrea sa insist…pe educatie, pe experienta….Gigel zice „Vorbeste!„. No, si ma apuc sa vorbesc. O iau pe firul epic, ii povestesc de facultate, de ERASMUS, de experienta, de skilluri, despre planurile de viitor (profesionale, bineinteles), de ce vreau eu sa lucrez in marketing….chestiile evidente…si la un moment dat termin. Si gigel se uita la mine. Si io ma uit la el. Si-mi zice „Pai mai vorbeste!„. (asta in timp ce facea desene pe cv-ul meu. Si io din nou ii zic „Pai informatia relevanta despre mine v-am spus-o, asupra carui aspect vreti sa  insist?„. Gigel, semet, imi spune „Pai esti nascuta in ’85. Ai un produs pe care il stii de 24 de ani. Prezinta-l!„. Io ma abtin sa-i zic ca tocma asta am facut, si in schimb ii raspund ca am facut prezentarea generala, si ca acum ar trebui sa cunosc publicul tinta ca sa gasesc formula de ma adresa lui in mod specific. Si se uita gigel lung la mine si imi zice „No, io nu cred ca tu esti potrivita pentru postul asta, pentru ca noi cauntam un temperament sangvinic!”. Io ma abtin sa nu pufnesc in ras. Si zic, bine, hai sa vedem daca putem sa aflam vreo informatie relevanta despre post. Si il intreb cam care sunt atributiile postului. Si gigel imi spune „Domne, tu nu esti potrivita. Ca noi avem nevoie de cineva care sa flencane. Si tu daca eu tac, nu stii despre ce sa vorbesti.” E, si cam pe aici m-am prins eu cum sade treaba, mi-am bagat elegant picioarele si i-am zis „Dom’ne, io daca vreti pot sa va povestesc pana maine despre ce a facut Steaua etapa asta, cum a castigat Nadal turneul de la Monte Carlo, cum mi-am facut licenta pe marketing international, ce monumente am vazut in Spania sau ce carti am citit pana acum. Ideea este sa nu fiu redundanta, ci sa va ofer informatiile care va intereseaza.” (m-am abtinut sa-l intreb daca isi doreste ca asistentul de marketing sa le povesteasca clientilor despre nemurirea sufletului in loc sa le spuna despre produsele si ofertele companiei). Si el o tine pe-a lui „Nu, ca tu nu esti pur sangvinica, ca noi avem nevoie de cineva mai aiurit”. Eu ii zic ca in primul rand nu exista tip comportamental pur, ci predominant, si ca fiecare are caracteristici din toate cele 4  tipuri. El zice ca nu. Si multumesc pentru timpul acordat (fix 13 minute) si plec, ce dreacu sa fac.

Ba fratilor!Io inteleg ca astia de lucreaza in publicitate sunt mai creatori si mai bo(i)emi ei de felul lor, da’ da-o’n pastele ei, asta nu inseamna ca  tre sa aplice bo(i)emia asta la orice. Adica io, dupa mintea mea, daca as cauta un asistent (sau pentru orice alta functie, as cauta o persoana pe care sa ma pot baza. Da, sa zicem ca vreau sa fie capabila de batut campii, da’ ca sa vad daca poate, i-as da un test, sa faca o reclama, sa vorbeasca cu un client, un role-play, ceva….nu sa trag niste concluzii dintr-un interviu pe care nici macar nu l-am tinut. Ca el nu m-a intrebat nimic. Acuma io ma intreb ca daca ma duc cu testul facut in liceu, ala de imi zice ca temperamentul meu preponderent e sangvin, si ala secundar e coleric…oare ma angajeaza?

Din acelasi ciclu, de oameni care fac recrutare dupa cum li se pare lor..alaltaieri ma suna unii pt un post de assistant manager cu limba italiana. Si-mi cere sa vorbesc un pic in italiana. Pentru ca eu eram la Zuza, mancand ciorba de burta, le zic ca nu e un moment bun, si stabilim un interviu telefonic pentru a doua zi dimineata. Si ma trezesc eu constiincioasa la 8, ma apuc sa-mi gandesc raspunsurile la intrebari, umplu vreo 4 pagini cu intrebari si raspunsuri in italiana si astept. Si intr-un final ma suna gagica, si-mi zice sa-i vorbesc despre mine in italiana. Si ma apuc sa vorbesc (sau ma rog, sa citesc ce scrisesem). Si la un moment dat ma opreste si-mi zice ca o sa revina cu un telefon sa stabilim o intalnire face to face. Toata treaba asta a durat fix 2:37 minute. Asta cu tot cu politeturile de buna ziua, ce mai faceti, e un moment bun, va doresc o zi buna, etc. Pai ba, ce afli tu intr-un minut jumate? Io puteam lejer sa nu stiu boaba italiana si sa citesc de pe net. Nu-mi pui si tu macar 2-3 intrebari sa vezi cum inteleg, cum gandesc, cum ma descurc sa raspund la ele? In fine. Inca astept sa ma sune….

De ce oare toata lumea are senzatia ca stie sa faca recrutare?